Târgu-Jiu

-Ce faci, Belson?

-Bine, sunt pregătit de drum.

-Așa?

-Da, dragă. Dar de ce te miri? Toate sunt noi; adidașii, șosetele, treningul, chiar și șapca.

-Te rooog! nu mă lua peste picior …

-Dar nu mergem în Oltenia? Cu vrei să mă îmbrac?

-Ba da, însă nu la spart semințe, ci pe urmele lui Brîncuși!

-A, da? Păi … mă schimb.

     Cam așa s-a petrecut primul schimb de replici între călător și a sa soție. Doreau să petreacă o zi împreună, mai departe de casă. Și, astă-dată, orașul de pe Jiu a fost alegerea.

     Despre reședința județului Gorj nu-i mai nimic de spus, poate doar că, de mult, a fost un târg poziționat la intersecția câtorva drumuri comerciale care făceau legătura între Dunăre, Transilvania și un centru roman de pe malul Oltului. Cam asta se aplică tuturor orașelor care în negura vremurilor au fost târguri.

-Doctor Chin, dacă oile noastre au totuși de-aface cu cotidianul gorjan, cel puțin azi, caută și tu ceva informații despre destinația noastră.

-Belson, am căutat, dar nu-i de mers cu sacul. Îți pot spune că centru cultural bogat nu-i, iar turistic … noroc cu Constantin Brîncuși și alte câteva personalități gorjene. În schimb, îți înșirui pe drum o sumedenie de bancuri cu și despre olteni. Garantez că nu le termin până la destinație.

-Lasă, lasă. Îți spun eu cu moldoveni mai multe. Sunt de acolo, știu ce vorbesc.

-Ești haios, îi șopti consoarta.

     Cei doi au pornit spre orașul pe al cărui tablou cu personalități, lângă bolduitele nume ale lui Brîncuși, Vladimirescu, Teodoroiu sau Magheru, e scris și numele lui Măruță. Nimic n-ar mai fi de spus. Doar o întrebare. Probelma e tipic oltenească sau, mai grav, românească?

     Timp de patru ceasuri, atât cât a durat itinerariul – capitală – Pitești – Râmnicu Vâlcea – Horezu – Târgu-Jiu – a plouat continuu. Prognoza meteo spunea, cu o seară înainte, contrariul. Se anunța chiar și soare. Nu a fost să fie. În schimb, pe malul Jiului nu plouă. Cele câteva grade, peste zero, sunt suficiente pentru o plimbare lălăită.

     Ansamblul Monumental ridicat la Târgu-Jiu între 1937-1938 de părintele artei moderne, Constantin Brîncuși, este unica creație de for public a marelui artist. Specialiștii definesc ansamblul ca singura sculptură a timpurilor moderne care poate fi comparată cu marile monumente ale Egiptului, Greciei sau ale Renașterii îmbinând sculptura, arhitectura și peisajul.

-Wow!, ce afirmație, Chin! Nu sunt exeget, și d-asta mă și întreb cum poate concura o singură persoană cu o întreagă civilizație sau cu un întreg curent al artei?

-Dragule, poate pentru că artistul a reușit de unul singur ce au făurit civilizații întregi și marii maeștri renascentiști, ca un întreg. Totuși … mă îndoiesc.

     Ansamblul se întinde pe o axă est-vest care traversează orașul, pornind de la malul râului, din parcul municipal, unde se află lucrările din piatră – Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor și  Poarta Sărutului – culminând cu Coloana fără sfârșit, din fontă alămită și oțel, înălțată în mijlocul unui alt parc, pe un promotoriu

-Belson, îmi plac, pur și simplu opera-i desăvârșită. Privește liniile, încadrarea …

-Apreciez, îți mulțumesc, doar că azi nu-s cel mai sensibil. să-mi fie cu iertare.

     Puțin încurcat și stânjenit, călător așteptă. Ființa de lângă el analiza preocupată liniile curbe. A durat destul până au luat-o din loc, spre nordul orașului.

     La Vădeni, azi un cartier al urbei, s-a născut Ecaterina Teodoroiu, cea care a comandat un pluton de infanterie pe câmpul de luptă de la Mărășești. Se spune că s-a jertfit pentru țară, devenind astfel erou național.

-Doctore, îți vine să crezi? A murit pentru patrie… Tind să cred că despre patriotismul dus la așa extrem nu se putea vorbi nici măcar în acele vremuri. A murit încercând să-și răzbune frații decedați în luptă.

-Nu discut subiectul acum. Hai să vizităm casa, i-o reteză scurt, frângând astfel o polemică pe care Belson o mustea.

     Casa e mică, cât se poate de simplă, iar în două încăperi se înghesuiau opt copii și doi adulți, părinții.

-Uite, dragă, în jurul mesei sunt cinci scaune, atât. Se mânca în schimburi.

-Off, da! Nici nu vreau să mă gândesc cum dormeau toți.

     Timp de pribegie mai au, obiective turistice nu prea. Dar în atare condiții nici deciziile nu-s grele. Din puțin le e ușor să aleagă; muzeul de artă le face cu ochiul, și-i calcă pragul contra trei lei de căciulă.

     Se plimbă agale, el cu mâinile la spate, iar ea, mare admiratoare de artă, notând într-un carnețelul de care nu se dezlipește niciodată. Paginile se umplu cu informații despre sculpturile făurite de Constantin Bălăcescu și Spiridon Georgescu. În altă cameră înfulecă picturile lui Miși Popp, Iosif Keber și o expoziție dedicată lui C-tin Blendea. În schimb el meditează în fața portretului care îl înfățișează pe Brîncuși. Se reîntâlnesc în capul scărilor, continuând la braț printre operele Rodicăi Popescu, sau picturi pe lemn, sticlă și pânză. Totul se încheie cu icoanele foarte vechi, pictate pe lemn, dar nesemnate.

-Ți-a plăcut?, întrebă Chin.

-Mda, se fâstâci Belson. Pentru acest oraș …  cred … cred că e … ceea ce trebuie, veni răspunsul vădit jenat.

     Știi, dimineață spuneai de marele sculptor … N-ai vrea să vizităm locul în care s-a născut? E aproape de oraș.

-Ba da, sigur că vreau!

-Și după vedem Mănăstirea Tismana? E aproape de Hobița.

-Te iubesc!

     Într-un sat umil, uitat de lume, găsesc casa în care sculptorul și-a trăit primii unșpe` ani din viață. Familia sa, mult mai înstărită ca cea a eroinei, a reușit să ridice un așezământ format din pridvor, odaia de dormit, cunia și celarul. Aici își trăia veacul familia Brîncuși, părinții și cei șase copii. Totul e simplu, umil, specific timpurilor.

     La Tismana, într-o oază de liniște desăvârșită, s-au recules în incinta celul mai vechi așezământ monahal din Țara Românească. Câteva mulțumiri, foarte multe dorințe, și o singură necunoscută.

-Doctor Chin, unde plecăm săptămâna viitoare?