Grecia – 31.05

Fac ochi. Tata mă întreabă dacă nu plec… Zambesc, aprind o tigara; beau o cafea. Și mă gândesc nițel mai bine. De ce nu?

Azvârlu ceva în rucsac, îl sun pe BRM să-mi regleze un manșon. La miezul zilei pornesc, dar înainte de toate mă opresc la Sfântul Ioan Rusul, la Slobozia de Giurgiu.

Nimeni aici, nimeni. Nimeni! Apăs clanța, cobor, aprind lumina. Mi-e puțin teamă, sunt în capela sfântului. Dar nu sunt singur. Ceva, cineva, mă veghează. Simt că voi merge fără grij. Mă tot răsucesc, încerc să-l surpind. Nu reușesc; zâmbesc. Sunt plin de energie.

Cabana Gârbova

S-a mai golit clepsidra timpului de când n-am mai încălțat bocancii de munte … Off, nu așa. Poate astfel:

Drumuri la kilogram, tur-retur, de-alungul a douăzeci ani între Azuga și Predeal, cu mașina, mai răruț cu trenul. Acum însă e despre drumeție, peste Vf. Clăbucetu Taurului, cu popas nu la vânzătorii ambulanți și afinele așternute în galantare procurate de prin angrouri, ci la Gârbova – numele e … definește în tocmai așezământul.

Cu mai mulți mici, dar și câțiva mai mari doar ca vârstă, traversez fraudulos

Moda rezoluțiilor

Ce sunt mai exact rezoluțiile de Anul Nou? Poetul, cam cinic, ar fi răspuns: o listă cu musaiuri de îndeplinit; valabilă prima săptămână a lui ianuarie.

Mai alaltăieri mă raportam infatuat la ceea ce numeam rezoluții, la modă fiind – trebuie scrise. Însă constat că nu am observat vreo însemnătate. Atunci ori nu înțelegeam, ori nu știam, ori răzleț mai citisem că nu suntem singuri niciodată. Cel mult solitari.

Cu sufletul și gândul … și fărâme trupești îndreptate spre

Oglinda

După treizeci luni de la publicarea lui într-o obscuritate pe care încă o îmbrățișez, azi (mi-) am citit jurnalul. Nu am simțit nevoia, nici curiozitatea nu m-a împins. Și totuși am făcut-o.

Îl privesc, roșesc citind prefața iscălită de Avram Iancu – Bibiliotecarul Înotător, continuu cu cortina trasă de Alexandru Codreanu – prietenul pe care nu-l cunosc (la fel cum nici pe ceilalți nu-i știu), și trec cu o indiferență infinită la parcurgerea unui trecut imortalizat și înmagazinat în mai multe pagini.

Mă rușinează

Atunci și acum. Un munte

Cândva pe munte era altfel. Cândva bunicii trăiau. Toți patru. Cândva nu aveam spre patruzeci ani, nici nu existau aceste închipuiri. Cândva nu eram tată (cel puțin nu știam). Cândva aveam alți prieteni cu care nu făceam hiking, doar drumeții. Dar, fără excepție, mereu m-am simțit acolo, pe drumuri și cărări de munte, prin văi și pe creste, în elementul meu. Chiar și când îmi era teamă de întâlnirea cu vreo sălbăticiune.

Sâmbătă nu am înhățat o recuzită demnă de o plimbare. Am apucat una ponosită: un fel de rucsac în care am zvârlit un bidon cu apă, două mere și două banane mici, o geacă nici prea groasă nici prea subțire. Sprijinit de-un băț am vârât picioarele într-un fel de ghete. Pe Doris nu am înhățat-o, era deja la ușă. Mi-am permis; ieșeam

Micii Exploratori

E de bon ton pălăvrăgeala despre educarea cu blândețe a copiilor, de la biberon până … până dincolo de locul în care mutul și-a înțărcat iapa. Dar cum să te ingrijesti de propria odraslă când tu habar nu ai să te ocupi de tine însuți, să-ți gestionezi trăirile, emoțiile, viața în general? Faci ce și cum poți trecând prin timp. Sau apelezi la cei care se pricep.

Peste sfarșitul de săptămână am asistat la dizertația susținută de opt copii prin glacialul Ciucaș, la finalul cursurilor parcurse succesiv în munții Baiului, Piatra Craiului si Bucegi. Ieșirile nu au fost doar despre bulgăreală și construit cazemate sofisticate. Modulul intensiv

Interviu cu Alex Ion

Despre antrenamente cu un sportiv de performanță

Triatlonul, sport de nișă pe meleaguri mioritice, produce spectacol în spațiul carpato-danubiano-pontic și nu numai. Din păcate elita României în această disciplină numără încă puțini membri, fiind foarte compactă și (aproape) inexpugnabilă.

Însa lucrurile sunt dinamice. Fără a tânji după laurii podiumurilor, tot mai mulți amatori de înot, pedalare și alergare, ajung la finalul unui Sprint (750 m înot, 20 km bicicletă, 5 km alergare) sau la capătul unui Olimpic – de două ori mai lung decât sprintul. Foarte râvnit e Half-Ironman cu ai săi 1,9 km înot, 90 km bicicletă și 21 km alergare. Mai departe, Ironman-ul lung cât două half-uri nu mai pare chiar o himeră.

Cel mai greu este să ieși din casă. Odată ce ai ieșit, antrenamentul este ca și făcut.
                                                                           - Alex Ion

La plantat

Nu știu dacă munca voluntară poate fi scoasă din context și transpusă în egoismul cam blamat în accepțiunea populară. Printr-o eschivă, în loc de a nu-l înțelege sau a nu-l simți pe celălalt, mă pun pe primul loc, mă poziționez astfel încât să plec de la mine; îmbrățișez egocentrismul.

Ignor stindardul Tășuleasa Social, inițiatorul campaniei de plantare a pădurii de nuci de la Târnăvioara, restul partenerilor proiectului, chiar și pe cei mai mulți dintre voluntari și, pentru că în mâinile mele se află o moștenire de amintiri, plus bucuria clipei, îmi suflec mânecile.

Final de drum. Pe podium

După ce toate greșelile au dispărut iertându-mă, îmbrățișez clipa. Briza-i ușoară, lumina reflectoarelor începe să se estompeze. Nu m-am săturat să mă joc, nu-s sătul de acești doi ani și jumătate. Nici măcar nu lăcrimez privind strălucitorul soare. Dar sfârșitul vine mult prea curând și nici măcar nu-mi doresc mai mult timp.

Scot șublerul, e momentul statisticii. Progresia se conturează și ea, inerentă fiind imediat după ce am îmbrățișat noul embrion. Acum e despre triatlon.

19.09 – Țigara de după

Jurnalul Ironman poate fi citit integral, aici

O salbă de mesaje îmi destinde dimineața, cuvintele frumoase alină durerea fizică.

Cât de plăcut e să primești felicitări și complimente! Sunt sigur că și altora le-ar plăcea. Minunat, le voi oferi mai des motive să zâmbească. Încep chiar acum, scriind și trimițând mesaje. Le răspund și expeditorilor de mai devreme, vorbesc minute bune la telefon cu cei pe care îi iubesc.

De pe șezlong privesc înspre largul mării orizontul, chiar și ziua de ieri. Revizuind-o nu-mi rămâne decât să surâd, să-mi mulțumesc, să mă înclin în fața Universului și să desfac o bere (vinul îl păstrez pentru diseară).

18.09 – (You are an) Ironman

Jurnalul Ironman poate fi citit integral, aici

Să fumez sau nu? Asta e singura dilemă ivită înaintea zorilor. În rest, pace. Calmul cu care m-am trezit mai-mai că mă neliniștește.

La 5:30 sunt la cafea și cele două țigări. Peste alte 15`  mănânc ca într-o zi normală, exceptând dulciurile. Vărs chiar o lacrimă tânjind la teribilul chec cu ciocolată. Nu-i bai, mâine îmi torn și-n cap deliciosul desert. Îmi promit!

Pe străzi e aglomerat, dar o liniște ca de mormânt. Lumea se scurge din incinte spre nebunia de peste zi: concurenți merg privind spre un punct fix, iar însoțitorii lor, chiar și copiii cei mai mici, tac mâlc. În schimb, tranziția și zona startului sunt animate, forfota-i mare. 

17.09 – Ajunul (your time will come)

Jurnalul Ironman poate fi parcurs aici, integral

Mereu am preferat ajunul în detrimentul sărbătorii, în special al Crăciunului. Însă azi e diferit. De fapt, a fost. Scriu retroactiv, la ceas de seară; m-am relaxat la finalul unei zile trăită intens.

Oh, the wind is gently blowing as the light begins to fade.
I`m sick and tired of playing it of, sick of this parade.

Odihna de ieri noapte prevestea privitul tavanului, spectacol terminat cu puțin înaintea zorilor de azi. Am dormit foarte puțin, adormind spre dimineață. Mai mult mahmur, mă adun cumva la micul dejun încheiat cu două cafele și recapitularea todo list-ului lung.

16.09 – Căzut din pom

Jurnalul Ironman poate fi citit aici, integral

Mamăăă, ce bine am dormit! Și mult! Opt ore. Surâsul se dispersează privind pe după storuri ploaia maruntă. Și pentru că vremea nu-i frumoasă sau urâtă, doar e pur și simplu, revin la starea euforică de îndată ce îmi suflec mânecile.

În afara manetei frânei spate (atârnă) restul echipamentului e brici. Montez și reglez bicicleta, ung lanțul, fumez în timp ce sorb un espresso mai tare ca pălinca, înfulec un croissant, două felii de chec cu ciocolată și o prăjitură dumnezeiască cu fistic și migdale; mă înfințez la stand pentru ridicarea pachetului de concurs. Numai după ce trec de procedurile de verificare … îmi revine scena cu Ștefan Iordache în Cel mai iubit dintre pământeni, cu deosebirea că nu mă uit dușmănos. Sper!

15.09 – După doi ani

Jurnalul Ironman poate fi citit aici, integral

Mijesc ochii cu mult înaintea cocoșului. Mulțumesc patului pentru găzduire, însă nu renunț la confortul așternutului decât după o recapitulare sumară a celor treizeci, și ceva, ani de când sunt p-aci. 

Ca mai mereu în momentele de agonie și extaz sunt doar eu și copilul din mine. Pășind nițel în spate se lărgește spectrul. Familia, toată, alte familii (m-am perindat prin câteva), un copil excepțional (formidabil pleonasm, toți sunt aidoma, de altfel), foste și actuale prietenii desăvârșite întregesc tabloul. Iar retușurile poartă amprenta celor câtorva femei care m-au îmbogățit împărtășindu-mi lumi feerice, total diferite! Aici mă poticnesc, cred că și roșesc savurând amintirile.

Drumeție cu clasa a IV-a

Iată-ne ajunși la finalul drumului pe care l-am avut de parcurs împreună. A fost o călătorie inițiatică fascinantă, spre mintea și sufletul fiecăruia dintre voi, cu satisfacții și neîmpliniri, cu bucurii și tristeți, cu suspine plăcute și mai puțin plăcute, cu emoții multe…

Introducerea mirobolant de plată este fix ceea ce copiii absolvenți ai ciclului primar n-ar aplauda atunci când vor atinge apogeul vieții. Tocmai pentru că în jurul vârstei de unșpe` ani lipsa concretului e reprezentată de abstract.

Un alt concurs de triatlon

Pășesc pe malul Crișului Repede și foarte rece după mai multe ore petrecute la volan într-o companie plăcută: înverzitele coline transilvănene de jur împrejur, eu cu mine, tata și, în boxe, Dire Straits, Demis Roussos, BZN. O scurtă plimbare printre frumoasele clădiri din zona centrală mi-e suficientă pentru a întrevedea pericolul; sunt pe cale să descopăr un muzeu arhitectonic în aer liber. Oradea e spectaculoasă!

sursa foto: orangesmile.com

Vârful Ciucaș

Din nou surprind cocoșul, din nou prind ițitul zorilor în drum spre munte. Se întrevede fascinantul Ciucaș – masivul orchestră. Oferă la doar două ore și-un pic de șofat multiple desfătări ale sublimului naturii indiferent că-s pe bicicletă, alerg sau car rucsacul în spinare sprijinindu-mă în bețele de trekking, pășind agale pe cărările sale. Vară sau iarnă, primăvară ori toamnă.

Vechiul prieten, Ciucașul, e pregătit să-mi arate, alături fiind de Ioana, Luminița și Cătălin, iarna lui domoală gata-gata să lase loc primăverii. E clar, descopăr aventura și azi; deja-i o constantă săptămânală.

Ghioceii flanchează poteca, acompaniați de timidele raze ale soarelui. Trilul înaripatelor și foșnetul codrului continuă starea de beatitudine pe care BZN-ul a plantat-o mai devreme în mașină.

Muzeul vârstelor

Aștept cântatul cocoșului în compania cafelei și-a țigărilor. Fără monoclu ori cămașă-vestă-sacou, răsfoiesc revista presei online. Echipat fiind în pijamaua aia de se purta mai ales în spitalele anilor 80`.

Zăbovesc nițel asupra unei știri legate de cum dorm plozii nordicilor în aer liber iarna. Fascinația mă trimite în profunzimea Google; umplu desaga de îndată.

            N-am cum să nu-mi amintesc cele mai multe ieșiri cu fi-miu, mic, chiar țânc. Indiferent de anotimp, soare sau nori, vânt ori ba, frig sau arșiță, mai multe mămici – etalon al creșterii odraslelor optim – m-au alungat în pustiu pentru iresponsabilitatea fățiș arătată; copilul n-avea fes.

Iarna pe munte

           

Ridic din umeri întrebându-mă cum o fi iarna pe vreo uliță, fără a recita din Coșbuc. O fac acum, sorbind divinul vin la gura sobei, după trei sfârșituri de săptămână pline ochi cu drumeții montane pe plai mioritic, pe trasee accesibile și în sezonul hibernal, la altitudini deloc amețitoare.

Am întâlnit splendoarea iernii în mijlocul naturii. Vânt puternic în rafale, ger, zăpadă proaspătă, mare, zăpadă îngețată, mixt (zăpadă+stâncă), sălbăticie, peisaje ireale și o altă plenitudine de frumos. Veneam în schimb cu

Muntele Cozia

Ani lungi s-au scurs, timp în care turele montane s-au rezumat la bunăstarea sezonului estival. Pe undeva-i firesc; e confortabil vara din n motive. Însă acestă lejeritate lâncezește spiritul, simțurile și, în genere, opacizează viața însăși.

Apocalipsa anunțată de meteorologi pentru finalul săptămânii mi-a reamintit că nu locuiesc în Tenerife, ci în România în care, culmea, primăvara e cu dinți, vara e sinonimă cu canicula, toamna e bacoviană, iarna-i de stat la gura sobei sau, mai nou, pentru privit Netflix din confortul așternutului. Ca atare, e vremea nasoală ori garderoba nu conține piesele optime pentru a înfrunta vitregia vremii? Ori eternele scuze? Răspunsurile vin pe nerăsuflate.

pe Culmea Turneanu