Grecia – 31.05

Fac ochi. Tata mă întreabă dacă nu plec… Zambesc, aprind o tigara; beau o cafea. Și mă gândesc nițel mai bine. De ce nu?

Azvârlu ceva în rucsac, îl sun pe BRM să-mi regleze un manșon. La miezul zilei pornesc, dar înainte de toate mă opresc la Sfântul Ioan Rusul, la Slobozia de Giurgiu.

Nimeni aici, nimeni. Nimeni! Apăs clanța, cobor, aprind lumina. Mi-e puțin teamă, sunt în capela sfântului. Dar nu sunt singur. Ceva, cineva, mă veghează. Simt că voi merge fără grij. Mă tot răsucesc, încerc să-l surpind. Nu reușesc; zâmbesc. Sunt plin de energie.

A doua căzătură

     În sfîrșit sunt odihnit. Piciorul e (mai) bine, vremea și ea se prezintă cu o altă față, plăcută acum. Tot ceea ce se petrece se întâmplă spre și pentru bine, pam-pam.

     Sar din pat direct la masă. Halesc și tai la fizioterapie unde mă lovesc de dita-i surpriza. Îs bibilit pentru ultima dată, aflu imediat după sfârșitul ședinței. Gut, gut. Ok!, arată fizioterapeutul spre gleznă. Go zuhause!, completează într-o combinație lingvistică în timp ce-mi strânge mâna în ambele palme. Îi mulțumesc strângându-l în brațe, bucuros fiind peste poate de rezultatul tratamentului. De bani îl întreb în mai multe limbi și feluri, dar refuză amabil. Zâmbește iar, foarte larg, îmi mai transmite habar nu am ce până să-mi mai strângă mâna în palmele sale care m-au pus pe picioare. Pur și simplu nu dorește nici măcar un svanț.

     Mirat, chiar contrariat, revin

Beteag în Prizren

     Noaptea s-a scurs în reprize; scurte de somn, mai lungi cele dureroase…  Mă doare piciorul, căzătura de ieri m-a traumatizat. Puțină panică mă cuprinde, dar o fentez citind presa. Frunzăresc netul, mai multe publicații băștinașe. Presa locală prezintă apocalipsa, bag de seamă numaidecât. Cu litere mari, îngroșate pe fundal roșu ori galben, media online prezintă Macedonia, în special capitala, într-o lumină sumbră:  ieri a plouat o cantitate de 91 l/mp în doar două ceasuri, în estul țării. Bilanțul preliminar mă înfioară. Au decedat 21 persoane, multe localități sunt izolate și drumurile care leagă provincia de Skopje sunt închise. Hmmm, poate pățania de ieri a avut rostul ei; conform socotelii din târg azi trebuia să deschid ochii pe malul Vardarului.

     Două felii de pâine, gem, unt, un ou fiert, ceaiul și cafeaua sunt întinse pe masa din verandă. Nu apuc să dau iama căci sunt luat de mână fără vreun avertisment, și trecut strada. Nu am timp de proteste, mă dezmeticesc într-un cabinet medical. Interioru-i sinistru, pare păstorit de Josef Menghele. Aparatura medicală, așa cum o cunosc, e substituita aici de

Prima căzătură

     Crăpăturile din burlan permit apei să se scurgă; picură chinezește pe tăblia pervazului. Dincolo de streașină toarnă cu găleata. În atare situație n-am decât să fumez, să beau cafea și să fumez din nou. Perdeaua de apă e încă foarte deasă, abia zăresc la câțiva metri. D-aci și până-n fața blocului îs` 950 borne kilometrice. Multe, dar e singura certitudine, spre deosebire de ora plecării.

     După trei ceasuri – pe la unșpe`, și opt țigări, ridic cricul. Demarez spre soare, nori, căldură, umbră, vânt, umezeală, asfalt ud, dușuri de ploaie și multe bălți. Acestea-s condimentele presărate peste asfalt. Plusabundența mașinilor de pe șoseaua albaneză. Nu-s prea confortabil în atare situație, chiar dacă haosul e geamănul celui de acasă; nu trăiesc prin Scandinavia. Diferențele sunt mici: șoferii sunt mai agresivi, mai rapizi, mai hazardați în manevre. Zăpăciți de-a binelea! Idem pietonii. Heavy metal-ul (îmi place genul, dar nu pe șosele) continuă până urc pe albaneza A1, sau autostrada patriotică, cum îi spun băștinașii.

Prea cald; prea mulți turiști. Teribil!

     După o zi tampon, de odihnă, adică somn de voie, o scurtă plimbare pe coclauri, două băi în mare, o bere şi puțin stat la plajă, mă trezesc în zorii zilei. Sunt ca nou-născut. Şi ce poftă de mâncare am!

     Înfulec micul dejun, savurez cafeaua şi două țigări, scrutez harta… iată o buclă:

     Admir schița, îmi place traseul; mă afund în scaun trăgând din altă țigară.

     Totuşi ceva lipseşte. Nostalgia mă inundă. Bag de seamă că

La (puțină) ananghie

     Sunt momente și momente. Uuuu, ce platitudine! Clar, nu traversez cea mai bună perioadă. Mama, drăguța, simte de la o poștă că pui mic nu se simte chiar bine. E suficientă discuția telefonică, nu-i nevoie de un dialog tête-à-tête … Trebuie să-ți vezi în continuare de treabă; le vei rezolva cu timpul, cam asta concluzionam.

     Care treabă? Cât timp? Păi, am probleme? Ce fel? Rumeg, încerc să le identific, eventual să le rezolv. Off!, nu excelez în psihologie practică aplicată… Fie! Îmi voi vedea de treabă. 😉

     La 17.30 sună de ieșire, rup ușa, o întind spre casă. Azvârl în cob două tricouri, un șort de baie, prosopul de plajă, ceva cosmetice, un hanorac, trei perechi de șosete, o pereche de pantofi sport, un pantalon lung, unul scurt, degresantul și sprayul pentru lanț. În rest, voi purta cizmele, pantalonii, protecția pentru coloană, geaca, mănușile, cagula și casca. Nu uit pașaportul, talonul, RCA-ul și Cartea Verde, două carduri, CI-ul, atlasul rutier, telefonul și încărcătorul său. Plus ceva bani gheață, nu prea mulți.

     O oră mai târziu sunt în șa gata de drum. Peste alte patru ceasuri descalec

Țările Balcanice

     Eterna bicicletă stă rezemată de perete, echipată complet – gata de drum, în față se cască vreo 700 kilometri înșirați prin Slovenia, iar eu bat din picior, mor de nerăbdare. Mai sunt două zile.

     Timpul pare încremenit, nu mai trece, ca atare îmi fac de lucru. Tocmai terminasem o postare, o urcasem pe net, iar acum citesc un comentariu. Hepaaaa, mai am  o saptamana si vin si eu in Belgrad !!! E Flavius, cu inconfundabilul său stil. Răspund sec: Îmm, ce fain! Și dialogul continuă, cu mingi scurte: