Prima căzătură

     Crăpăturile din burlan permit apei să se scurgă; picură chinezește pe tăblia pervazului. Dincolo de streașină toarnă cu găleata. În atare situație n-am decât să fumez, să beau cafea și să fumez din nou. Perdeaua de apă e încă foarte deasă, abia zăresc la câțiva metri. D-aci și până-n fața blocului îs` 950 borne kilometrice. Multe, dar e singura certitudine, spre deosebire de ora plecării.

     După trei ceasuri – pe la unșpe`, și opt țigări, ridic cricul. Demarez spre soare, nori, căldură, umbră, vânt, umezeală, asfalt ud, dușuri de ploaie și multe bălți. Acestea-s condimentele presărate peste asfalt. Plusabundența mașinilor de pe șoseaua albaneză. Nu-s prea confortabil în atare situație, chiar dacă haosul e geamănul celui de acasă; nu trăiesc prin Scandinavia. Diferențele sunt mici: șoferii sunt mai agresivi, mai rapizi, mai hazardați în manevre. Zăpăciți de-a binelea! Idem pietonii. Heavy metal-ul (îmi place genul, dar nu pe șosele) continuă până urc pe albaneza A1, sau autostrada patriotică, cum îi spun băștinașii.

     N-are importanță că Bechtel i-a jumulit (și pe ei), evident, cu largul concurs al mai-marilor țării, căci rezultatul e palpabil. Calitatea-i brici, peisaju-i și el la înălțime. Șoseaua rapidă pe care o străbat agale, ce paradox!, traversează relieful muntos din nord-estul tării, iar împrejur natura descrie văi largi și masive impozante. Concret, habar nu am pe unde circul, știu doar că-s în drum spre Kosovo.

     Doar la graniță revin cu picioarele pe pământ, atât la propriu cât și la figurat; mă deplasez spre ghișeu, la fel ca marea majoritatea a celor care trec pârleazul în Republica Kosovo, pentru a încheia RCA-ul. Vameșul verifică în primul rând polița de asigurare, și doar după mă întreabă de sănătate, de acte.

     Continuu, afundându-mă în necunoscut, până la Prizren, zică-se capitala culturală a republicii. De la primii pași sunt atras de pitorescul urbei. Voia sorții, curiozitatea, providența, drumul, m-au dus să întâlneasc o frumusețe. Șade chiar pe malul Bistricaei, la umbra Munților Šar. Imediat bag de seamă că-s picat în mijlocul nu știu cărui festival internațional. E puzderie de oameni pe străzi, terasele sunt și ele pline, iar pietonalele centrului colcăie. Mai multe religii, oameni de culori diferite, toți se amestecă într-un conglomerat cum nu am mai văzut. Vocile câtorva muezini răsună din minarete, clopotele creștinilor bat și ele pentru ceva de natură sufletească, un blindat al trupelor KFOR îmi taie calea, iar un polițist mă întreabă … am pătruns cu motorul într-o zonă pietonală, nici n-am băgat de seamă. Omu` vede cu ce căscat are de-aface. Un scurt dialog e suficient, ne despărțim zâmbind. Mulțumesc, pe viitor voi fi mai atent, îi strig polițistului în timp ce acesta se îndepărtează.

     Casc gura prin Prizren două ore, timp în care gust nițel din urbea kosovară. Folosesc sfertul de oră petrecut la cafenea și pentru o schiță succintă a unei ture moto dedicate doar Republicii Kosovo.

     Fiind cald, foarte cald, las geaca pe locul pasagerului, bine ancorată, și pornesc spre Skopje, via Parku Kombëtar. Cred că urmează trecătoarea Prevalac, înaltă de vreo 1.500 m. După puțini kilometri ies pe macadam, îmi sare în ochi Mănăstirea Sfinților Arhangheli. Arunc o privire, fumez o țigară, îmbrac geaca (e cam răcoare în canion) și demarez spre capitala macedoneană. Mai sunt vreo 100 km, e colea.

     Legăn motocicleta prin valea săpată de râul Bistrica, din ce în ce mai curajos. E și greu să mă abțin, căci traficul lipsește aproape cu desăvârșire, asfaltu-i ață, iar adrenalina crește … până când hhhââââârrrșșșșștttt! Înaintez pe spate și obsev farul aprins al potocicletei cum se îndepărtează… oprindu-se pe acostament, aproape de peretele de stâncă. Pentru câteva clipe rămân în șezut, pe mijlocul drumului. Sunt buimac, nu știu ce s-a întâmplat. Simt doar o durere la glezna dreaptă și aud motorul încă torcând. Mă ridic, pășesc greu, apar și două mașini. Opresc motorul, îl ridic împreună cu cei doi șoferi. Insistă să cheme ambulanța, dar nu-i cazul. Îi refuz în mai multe rânduri,  se îndepărtează lăsându-mă cu ale mele.

     După o inspecție amănunțită asupra-mi … sunt bine-merci. Doar glezna-i bulită. În schimb motocicleta e șifonată: maneta frânei e ruptă, semnalizatorul la fel, carenele sunt julite, iar pedala de frână îndoită. Și oglinda-i spartă. Bine că nu s-a spart, stricat, ceva vital, nu știu ce. Pornește, funcționează!

     Fumez două țigări, analizez puțin situația și decid să revin la Prizren. Cred că mă descurc doar cu frâna spate, chiar dacă glezna imi necăjește glandele lacrimale.

     E duminică, nici un atelier de reparații nu-i deschis, nici măcar auto, unde încape discuție de unul moto? Opresc la terasa din fața unui distribuitor de scutere, la care, exact, bate vântu`. Trec drumul și mă înțepenesc la terasa. SUnt scanat de mulți în destule feluri, par din altă lume. Mă eschivez de privirile mesenilor, cel puțin asta încerc, și sorb o cafea în timp ce abordez barmanul. Vorbește bine engleza, înțelege repede ce-i cu mine. Caută în agenda telefonului, schimbă câteva cuvinte cu interlocutorul pe care tocmai l-a apelat și-mi întinde mobilul.

     – Poftim, vorbește, e mecanicul…

     Foarte surprins accept, răspund, dar nu reușesc să mă înțeleg cu acesta. Pur și simplu vorbim chineza amândoi, unul pentru celălalt. Tot barmanul intervine, salvează situația, iar după câteva clipe grăiește:

     – Mâine, pe la prânz, îl suni, stabiliți întâlnirea. Nu am reușit acum s-o fac, băiatul participă dimineață la un eveniment sportiv, nu știe când termină.

     – Mulțumesc, n-am cuvinte… Dar cum mă voi înțelege mâine cu el dacă azi n-am reușit?

     – Vă descurcați voi, îmi răspunde zâmbind.

     Prea multe cuvinte nu mai schimb cu acesta, e tare ocupat cu alții clienți. În schimb timpu-i suficent pentru a aranja culcușul. Wi-Fi-ul abundă, navighez în voie, găsesc repede decența care să-mi asigure un pat comod și micul dejun de mâine. Achit și îl salut numai după ce-i mulțumesc în mai multe rânduri și verific a nu știu câta oară dacă am salvat numărul de telefon al mecanicului.

     Puțină excitare încă mai simt chiar dacă au trecut ore destule de la cazătură. Scepticismul se înfiripă și el, nu pot fi chiar toate atât de roz încât să se rezolve numaidecât, pocnind din degete. ”Dar până mâine beau o bere, fumez o țigară… Ce mai?, ies în oraș, mai duo o raită p-aci”, cam asta-mi spun în timp ce zac întins pe canapea. Asta până pun dreptul în pământ… Ufff, treaba-i groasă!, dar vreu să nu mă gândesc că nu pot încălța cizma. Trebuie totuși savurat momentul, nu mi-am rupt gâtu`.

     Doar după ce leg glezna cu o fașă și încalț șlapul – în el intră piciorul – o pornesc spre oraș, împins de foame. Șontâc-șontâc ajung în fața unui ATM. Introduc cardul, PIN-ul, dar nu ies bani, ci doar o chitanță pe care scrie ”NO CASH DISPENSED. CARD RETAINED”. Ce glumă bună!, îmi spun încercând să ignor situația. Comedia continuă, pe displayul bancomatului apare minunatul ”ATM OUT OF SERVICE”. Filmul mi-e cunoscut, l-am văzut în periplul austriac, cel cu bicicleta.

     Sun la bancă, dau de un operator. Săracul n-are vreo vină, dar tre` să suporte tirada… E duminica, eventual mâine la prima oră, domnule, îmi tot transmite de zor, încercând să facă abstracție de sudalme. Eventual!?, mă rățoiesc interlocutorului. Încep tirul, dar fără sens. Degeaba îi spun omului că n-am de niciunele; nu mă poate ajuta, și basta.

    Toc mărunțișul avut prin buzunare pe țigări, o bere și două plăcinte. De festin mă bucur în cameră, lungit în pat. Burtihanul pus la cale reprezintă o piedică în calea somnului, chiar dacă oboseala mă copleșește. Sunt frânt, dar nu adorm prea repede… Gândul îmi zboară la ziua de mâine, mă sufocă. Voi putea călca în zori?