Noaptea s-a scurs în reprize; scurte de somn, mai lungi cele dureroase… Mă doare piciorul, căzătura de ieri m-a traumatizat. Puțină panică mă cuprinde, dar o fentez citind presa. Frunzăresc netul, mai multe publicații băștinașe. Presa locală prezintă apocalipsa, bag de seamă numaidecât. Cu litere mari, îngroșate pe fundal roșu ori galben, media online prezintă Macedonia, în special capitala, într-o lumină sumbră: ieri a plouat o cantitate de 91 l/mp în doar două ceasuri, în estul țării. Bilanțul preliminar mă înfioară. Au decedat 21 persoane, multe localități sunt izolate și drumurile care leagă provincia de Skopje sunt închise. Hmmm, poate pățania de ieri a avut rostul ei; conform socotelii din târg azi trebuia să deschid ochii pe malul Vardarului.
Două felii de pâine, gem, unt, un ou fiert, ceaiul și cafeaua sunt întinse pe masa din verandă. Nu apuc să dau iama căci sunt luat de mână fără vreun avertisment, și trecut strada. Nu am timp de proteste, mă dezmeticesc într-un cabinet medical. Interioru-i sinistru, pare păstorit de Josef Menghele. Aparatura medicală, așa cum o cunosc, e substituita aici de, fără exagerare, unelte. Pentru tortură. Cabinetul, în ciuda curățeniei – lună, miroase a vechi.
În timpul întrevederii cu terapeutul îmi năzare întrebarea legată de relația creată între pacient și medic, în general. Oare sunt consultat de doctor, ori eu îl consult în vreo problemă? Perspectiva din care privesc enigma contează, atât. Dar divaghez.
Consultația e mută, dialoghez cu individul trecut bine de câteva tinereți doar prin semne, iar în tot acest interval gazda mea, proprietarul pensiunii la care-s cazat, se prăpădește de râs sprijinit de tocul ușii. Mie nu-mi arde însă de hohote; inspir, expir, tot așa mai multe secunde, înalț câteva rugi, mă folosesc iar de avantajele respirației, și mă lățesc pe ceea ce pare a fi un pat. Țintuiesc doar becul care atârnă din tavan. Pâlpâie.
Urmează un ritual, un proces prin care medicul – sau ce o fi – cu privire blândă poartă practic un monolog. Clar, mi se adresează, dar sunt incapabil de răspunsuri, nu vorbim graiuri similare. Tratamentul constă în masaj, gheață, licori, plante mărunțite, electroșocuri, toate aplicate asupra gleznei umflate, circa 25 minute. La ieșire îmi întinde zâmbitor mâna – zăresc în ochii săi ceva nou, nu știu exact ce, însă-i foarte liniștitor – și două cârje.
Uneltele de sprijin mă ajută să ajung în cameră, în pat. Gânguresc ceva legat de imobilitate, de pironirea pe acest plai, mă întorc cu fața la perete. Adorm. Două ceasuri bune se scurg odihnindu-mă. E abia prânzul. Cum fac ochi apuc telefonul, trebuie să-l sun pe mecanic. Știu că nu ne înțelegem, dar… răspunde după o îndelungă insistență. Un fel de halo! mă întâmpină, iar după un salut! scurt rostit ca răspuns în limba maternă dau frâu unui monolog multilingvistic. Ok, ok, ok!, mă întrerupe cam panicat interlocutorul, mai îndrugă ceva și, deștept fiind, cedează. A închis! La cum stau lucrurile nu o tai azi spre casă, e tot ce pot concluziona după ce apelul telefonic se năruie. Nici măcar furios nu-s. Doar năuc.
Aprind o țigară și desfac berea. Mai fumez una până să termin conținutul sticlei. Chiar stingherul neuron e animat acum. Îl macină o întrebare fascinantă. Ce fac? Bătrânul înțelept, vocea rațiunii, sare ca ars din cotlonul în care a prins rădăcini, s-a atrofiat: Rezolvi problema cardului! Ai uitat că n-ai după ce bea apă?
Până la agenția instituției financiare sunt cel mult 400 metri, dar în atare condiții o nimica toată se transformă în timp îndelungat; e greu în cârje. Avantajul vitezei melcului constă în creionarea mai multor posibile scenarii funcționărești. Surpriză însă. La fața locului e vopsit și interiorul, nu doar gardul. Primesc întâietate la ghișeu, mi-e și jenă, dar … sunt suferind. Cardul îmi revine însoțit de zâmbetul șarmantei domnițe care se ocupă de bunul mers al punctului de lucru, scot și bani, ce mai!?, sunt în ascensiune.
Revin spre ceea ce pare a fi casă și masă pentru alte câteva zile, nu înainte de a o întreba pe angajata băncii de sănătate motivul reținerii cardului. E prea șifonat, chiar deformat. E o măsură de precauție, răspunde tot zâmbind. Cam are dreptate, cardul arată ca o șosetă ținută în mașina de spălat.
– Come, come, schnelle, schnelle!, intră val-vîrtej gazda în cameră. Apucasem doar să mă descalț de pantoful stângului. Simpaticul bătrânel mă trage ca pe-o remorcă. Traversăm câteva străzi și intersecții până poposim în fața unui garaj, poate service. La intrare zac două motociclete – par scoase din uz, un mecanic dă târcoale unei a treia, iar un grup de indivizi stă ciorchine la doi pași, în dreapta ușii. Păreau din același peisaj cu spărgătorii de semințe din Teiul dâmbovițean ori din capitala Olteniei mioritice, doar că nu crăpau semințe. Fumau și râdeau zgomotos. Numaidecât fac conexiunile, realizez că plimbarea are legătură cu avariile motocicletei mele, iar în colțul gurii apar alte cîteva raze de soare și multă speranță.
Unchiașul, căci așa l-am botezat pe proprietarul pensiunii care-mi oferă pat și masă, pălăvrăgește minute bune cu un băiat bine făcut, chair gras, și indică sporadic către mine până când mecanicul năclăit din cap până-n picioare cu tot felul de substanțe scurse de prin motoarele pe care le tot meșterește îmi întinde mâna. Fantastic!, e tipul cu care am vorbit ieri, dar și azi, mai devreme. Bariera lingvistică se risipește, ne înțelegem din priviri. Adu-mi motocicleta, vedem noi ce-i cu ea, descifrez ceea ce pare a fis scris pe a sa retină. Cumva, nu știu exact cum, reușesc să alerg spre pensiune. Uit cârjele rezemate de peretele garajului, dar constat că și cu dreptul calc aproape bine! Dar numai până ce îmi amintesc de gleznă; iar nu pot călca. Psihicul îmi joacă feste. Atît timp cât am ignorat disconfortul și durerea a fost bine. Acum, conștientizând problema, doare iar. Nu e timp de meditație, nici cel mai bun prilej.
Destul de greu încalec motocicleta, o pornesc, și mai visez doar la un drum lin, fără nevoia vreunei frânări de urgență. La fața locului trec în plan secund, chiar terțiar. Maistrul dă târcoale autovehiculului, îl inspectează și schimbă priviri un un alt mecanic. Imediat o bagă în garaj; îl urmez. Uau, interiorul e frumos amenajat și foarte curat. Două motociclete adventure, trei vitezane, una off-road și o bătrânică cu ataș, Ural. Toate sclipesc și par în stare bună, probabil funcționează. Câteva afișe care-l înfățișează pe mecanic în armonie cu ale sale motociclete de cursă, pe circuit, tapetează pereții. Pe micul birou din colț sunt mai multe cupe și medalii. Ăsta-i clar vreo vedetă locală într-ale motociclismului.
Deja a mea motocicletă e pe bandă. Piesele deformate sunt îndreptate, oglinda-i schimbată, maneta frânei e și ea înlocuită (cu una de pe o Honda de-a sa), semnalizatorul e și el sprijinit într-o poziție cât de cât apropiată de cea optimă, pământul strâns sub carenă e înlăturat, scărița îndreptată. Urmează alte reglaje, o spălare generală și toaletarea lanțului. Acum motocicleta e în regulă, nu pare c-a fost nițel tăvălită. Ca orice meșter respectabil o încearcă forjând-o. Of, mă doare inima, da` înghit în sec, nu e momentul de comentarii. Toată distracția costă 50 Euro. Nici aici nu comentez, tocmeala o fac la Obor, eventual.
Abia revin la pensiune și sunt luat iar de braț, destinația-i doar una: salonul de fizioterapie. E târziu, sunt obosit, dar nu protestez, nu-i loc. Petrec în cabinet altă jumătate de oră, fiindu-mi administrat deja clasicul tratament. Pân` la sfârșitul zilei mai apuc să mănânc și să telefonez acasă – acum am anunțat motivul real al întârzierii.
AlexandruAlupei .Blog 