Grecia – 31.05

Fac ochi. Tata mă întreabă dacă nu plec… Zambesc, aprind o tigara; beau o cafea. Și mă gândesc nițel mai bine. De ce nu?

Azvârlu ceva în rucsac, îl sun pe BRM să-mi regleze un manșon. La miezul zilei pornesc, dar înainte de toate mă opresc la Sfântul Ioan Rusul, la Slobozia de Giurgiu.

Nimeni aici, nimeni. Nimeni! Apăs clanța, cobor, aprind lumina. Mi-e puțin teamă, sunt în capela sfântului. Dar nu sunt singur. Ceva, cineva, mă veghează. Simt că voi merge fără grij. Mă tot răsucesc, încerc să-l surpind. Nu reușesc; zâmbesc. Sunt plin de energie.

Conacul Bellu și Crama 1777

     Până la ciupercile cu maioneză și piftie, la ouăle umplute și salata de boeuf, privesc peste umăr cu jind spre neverosimilul porc. Încă-i (re)simt aroma mai ales dimineața, când aerul camerei e încărcat de ceea ce până ieri au fost jumări, caltaboș, leber, cârnați ori tobă.  Între două chiolhane găsesc răgaz pentru a parcurge o porțiune scurtă din Drumul Vinului prahovean. Nu, nu dau iama în beciurile vinăriilor compactate în Podgoria Dealu Mare – tot servesc vin de câteva zile, iar pân` de Sf. Ion nu gat, trec pragul a două locuri tabu în aste-zile. 

     Dreg vocea, îndrept haină peste pieptul bombat și burta suptă cu tot cu alea` două kile luate în trei zile și bat la poarta

Momente, schițe, poezii.

     Ploieștiul reprezintă doar un alt oraș mare pe harta țării. Poate o haltă, un punct de tranzit între centru și sud, cu izul său specific. Bine, rafinăria de lângă e de vină. Câțiva, nu mulți, trec anual pragul Universității Petrol-Gaze. Alții, foarte mulți, trec săptămânal de ușile glisante/rotative – aici nu sunt praguri – ale celor trei shopping center-uri din localitate. Altfel spus, un oraș industrial. Populat în consecință.

     Printre puțin verde și foarte mult beton, între gropi, cenușiu, dezordine arhitecturală și oameni ce par posomorâți, cocoșați de grijile traiului cotidian, găsesc altceva. Nu neapărat galeria echipei de fotbal Petrolul Ploiești și Centura de Vest ori Aerodromul Strejnic, nu. Trec și peste Muzeul Ceasului, deja bagatelizat, dar acord un răgaz mai lung Muzeului Petrolului; vinovat a fost însuși ghidul. Frumos personaj, făcut pentru ghidaj, tobă de istorie, cald, jovial, haios … uman! Mi-a amintit de geamănul și omologul său de la Muzeul Mineritului din Petroșani.
Rătăcit în cartierul Transilvaniei, oarecum la umbra mall-ului, îmi croiesc drum

Pe Argeș în jos

– Nu plec nicăieri.

– Sunt, totuși, patru zile în care…

– În care nu doresc să stau alături de alți nefiriciți pe șosea, ca sardeaua la malul mării ori să mă calc în picioare pe mai știu eu unde, simt nevoia să-l întreup pe Taz.

– Cum crezi, se resemnează înțelept omu`.

– Taz, băiete, în toate cele patru zări n-ai loc să arunci un ac acum, cu această scurtă vacanță. Unde mai pui că în august mai toată lumea bate țara-n lung și-n lat.

– Înțeleg, rămâi la vatră.

– Da. Nu știu ce m-ar scoate din casă până la sfârșitul lunii?

– În regulă. Ședere plăcută!

     Nu i-am întors urarea, închisese telefonul. Îl știam bine. Expeditiv a fost mereu, nu putea fi altfel azi.

     Sâbătă și duminică a fost plăcut, m-am odihnit activ. Lunea a trecut repede, iar acum e prima oră a zilei de marți, deja bat din picior. Dorul de ducă-i cât casa, spectrul opțiunilor cam subțire însă. Hmm…

MD

     Republica Moldova este situată în partea de sud a Europei. România-i stă la vest, iar în celelalte puncte cardinale se învecinează cu Ucraina. De sus până jos sunt 350 km, iar de la est la vest alți 150. Țara se întinde pe o suprafață de 33,7 mii km² , iar populația este cam dublul Bucureștiului, 4,35 milioane locuitori. Capitala este …, Doamne, iar am desfăcut un Cico!, bat câmpii.

     … după două pahare, șpriț, și trei țigări…

     Mai aproape de fostul mare URSS, într-acolo m-am îndreptat mai-ieri pentru petrecerea revelionului. De fapt, pentru a mă bucura de ceva timp liber.

     Spre vest am mai fost, simțeam nevoia de … hmm…, aș spune, mai puțină ordine și disciplină. De când am sădit ideea și până-n ajunul plecării am fost amuzat de remarcile unor cunoscuți care n-au trecut Prutul nici măcar cu gândul, dar au văzut la televizor și-au citit în presă atât de multe încât au şi tras linie. Concluzia era doar una, amenințarea rusă. N-au existat polemici căci întrebam la rându-mi cât se poate de inocent de ce SUA și al său NATO nu ar fi o problemă. Evident că răspunsul nu venea. În cel mai fericit caz zăream doar confuzie pe chipul interlocutorului. Nu sunt pro sau contra a nimic, pur și simplu lucrurile se întâmplă; există orânduire.

     Ața mă trage de mult pe plaiurile de peste Prut, amuia s-a ivit ocazia. Apuc ruta clasică din București

Palatul Primăverii

   Salve, bine ați venit!  Sunt Călător, iar în următoarele trei sferturi de ceas voi fi ghidul dumneavoastră.

   În Cartierul Interzis, așa cum era cunoscută zona Primăverii în perioada comunistă, pe bulevardul cu același nume, la numărul 50, se afla „obiectivul P50”, denumire de asemenea folosită în timpul vechiului regim.

   Suntem în Palatul Primăverii.

Drumul voievozilor

Pe o rază de câţiva kilometri în jurul Bucureştiului se găsesc mostre, în mare parte ruine, a ceea ce a fost odată boierimea mioritică. Din păcate această autostradă s-a transformat încet-încet într-o uliţă, un drumeag uitat. Chiar dacă au trecut foarte mulţi ani, vreo două generaţii de-atunci, singura diferenţă în parcurgerea distanţelor e dată de mijlocul de locomoţie; timpul deplasării e acelaşi. Dar asta nu-i vreo noutate, face parte din cotidian.

Îs` puţin şceptic, nu mă avânt. Nici n-am cum. Cei 60 km care leagă capitala de Măneşti, Prahova, îi parcurg în ceva mai mult de 1,5 h. Un fleac. Localitatea se zbate într-un ocean de anonimat, încremenită fiind în negura timpului. Poate clădirea nouă a primăriei şi grădiniţa de lângă dau o palidă culoare aşezării. Vis-a-vis se (mai) sprijină, într-un ultim par, conacul, bijuteria – cel puţin asta deduc din pozele îngălbenite, în care a locuit cândva familia Mănescu, cea care a şi dat numele localităţii.  

Belgrad

     Privesc spre fosta capitală a Iugoslaviei bătând din picior, mort de nerăbdare. Doar timpul e o problemă, nu prea am. Celelalte astre sunt aliniate perfect. Deloc interesat de numele primarului, densitatea populației sau așezarea geografică, îmi doresc cu ardoare s-o bat la pas, atât. Încotro nu știu, dar trebuie să mă împart între Kalemegdan, Tito, confluența Savei cu Dunărea, bere autohtonă, orașul vechi, Tesla, hoinăreală, cea mai mare biserică ortodoxă de pe Terra, plus pietonalele Knez Mihailova și Skadarlija. Hmmm…

     Fără grabă pășesc în necunoscutul urbei greu încercate de-a lungul vremurilor. Frământările, bombardamentele și luptele politice s-au răsfrânt asupra orașului, căci de nu, sigur se lupta acum cu Viena… la tot.

 

     râul Sava

Isola di Capri

     Să tot fie câteva săptămâni de când visez constant diverse. De departe cel mai cel vis s-a frânt chiar în dimineața asta. Și cum era de așteptat Valentino Rossi nu m-a vizitat și nici geaca nu mi-a dăruit-o. În schimb, mi-a sugerat să-l vizitez cu prima ocazie, fără a-mi indica și vreun loc în care l-aș putea găsi. Știu doar că din martie și până-n noiembrie dă ture pe circuitele din întreaga lume. Eh!, oricum, merită să-ncerc; plec spre Italia.

     Marina Grande

Târgu-Jiu

-Ce faci, Belson?

-Bine, sunt pregătit de drum.

-Așa?

-Da, dragă. Dar de ce te miri? Toate sunt noi; adidașii, șosetele, treningul, chiar și șapca.

-Te rooog! nu mă lua peste picior …

-Dar nu mergem în Oltenia? Cu vrei să mă îmbrac?

-Ba da, însă nu la spart semințe, ci pe urmele lui Brîncuși!

-A, da? Păi … mă schimb.

     Cam așa s-a petrecut primul schimb de replici între călător și

Costiera Amalfitana

    – Bel, hai! Vino, pleacă autocarul!

    – Dă-l în mă-sa!, mi-e somn, și se scufundă și mai și în așternut.

     – Hei, te-ai născut obosit și vrei cumva să te odihnești în cursul vieții?  Îl pierzi și pe ăsta și tre` să-l aștepți un ceas  pe următorul. Scoală!

     – Ich…

…mi-a mintesc de prieteni și de iubită …

     – Scoală! Deja ai dormit toată dimineața. Am terminat cartea de mult, sunt moartă de plictiseală.

     – Îhî, și-i întoarse spatele.

     – Bine, fie! Poți să și putrezești, eu nu mai trag de tine. Plec. Sună-mă când te trezești.

Pompeii e Vesuvio

     E vară. Soarele strălu… . Pardon, sunt mahmur. Beția napoletană, fir-ar! Băutură de cea mai bună calitate. Recomand a se amesteca licorile: cultură, mizerie, efervescență, pizza, trafic haotic, zarvă, lume pestriță, artă … ahh! …dolce vita!

     La prima oră sar în circumvezuvian, trenul care leagă Napoli de Sorrento. Circulă forte des, cât e ziua de lungă. Destinațiile zilei, ruinele Pompeiului și vulcanul Vezuviu, au același punct de plecare, gara Pompeii Scavi – Villa dei Misteri. A noua stație, cu plecare din Napoli.

     Nu apuc să cobor din garnitură și sunt asaltat de ghizii adunați ciorchine.

Una notte a Napoli

     Simt efervescența chiar de la aterizare, când eternul ropot de aplauze curmă emoțiile adunate în aeronavă de-a lungul zborului. Dar mai contează prostul obicei, aici, la poalele Vezuviului?!

     Doar câțiva pași îmi sunt suficienți, eticheta-i pusă. Demențial! Plus dragoste la prima simțire. Zarvă, viață, legea junglei, pitoresc, dezordine și mult jeg, toate într-un singur oraș. Sau dolce vita!

     

Carpathian Skiing

     După o convalescență lungă, la început de 2015 mă sui, iar, pe doage. Au trecut, parcă, șase ierni de la ultima coborâre. Mai în plug, mai de-a bușilea, dar mergeam. Pe pârtii ușoare, nu-mi asumam cine știe ce riscuri.

     În prima zi a noului an resimt plăcerea schiului. La Vatra Dornei. Pe ce pârtie, nu știu. Parc sau Veverița. Și ce fain e! O pârtie destul de scurtă, vreo 800 m, cu un grad de dificultate mediu. Excelente condiții, mai ales când ai lângă tine un fost monitor. Îmi oferă cursuri gratuite, ca-ntre prieteni. Cinci coborâri ajung, sunt suficiente. Plus un ceai cald.

     – Masto, nu te descurci chiar rău pentru un începător.

     – Eși băiat fain, ce să zici!?

     – Serios! Venim și mâine.

     – Nu cred că mă mai țin balamalele, dar vedem.

     Nu mai prind o a doua zi la schi, ci

Puţin Haţeg

     De cele mai multe ori în cutia poştală găsesc eternele facturi, dar şi reclame, „campanie electorală”, ziare şi, mai rar, amenzi de circulaţie. Astă-dată însă dau peste invitaţia la botezul piciului lui Ovidiu şi al Andreei. Să nu omit, dar invitaţia sosise şi prin viu grai, telefonic.  Ce mai!?, norocul surâde iar.

     Curtea interioară a Mănăstirii Hurezi

      Bagajul a dormit la uşă, iar pe el itinerariul următoarelor trei zile: Mănăstirea Hurezi, atelierele de ceramică din Horezu, peşterile Polovragi şi Muierilor, Defileul Jiului şi Hunedoara plus împrejurimile, sau puţin din Ţara Haţegului – Castelul Huniazilor, lacul Cinciş, Mănăstirea Prislop şi biserica din Densuş. Adică plaiuri bătute pe-îndelete, cu ani în urmă.

     Călătoria începe cu dreptul. După o oră de trafic bucureştean (13 km) constatăm că hainele au rămas pe umeraş. Flavia, drăguţa, s-a sacrificat, întorcându-se cu metroul de la cuca măcăii. Astfel s-au pierdut aproape două ceasuri. În fine, pornim pe la prânz, spre Horezu, via Piteşti.

Ştrandul Codlea

     Da! Simt nevoia de clişee. Şi de patetism combinat cu platitudine.

     E vară. Soarele e sus pe cer, iar vacanța bate la uşă. Încolonați, doi câte doi, aşteptăm: premiul, mențiunea, iar cei mai mulți, terminarea şcolii. Toți ne vom reîntoarce peste trei luni în aceleaşi bănci jegoase, în care au deprins abecedarul alte şapte generații.

     Ciclu s-a repetat anual, cu mici modificări direct proporționale cu înaintarea în timp. Pe lângă tonele de exerciții numerice şi nenumăratele poveşti şi povestiri, au apărut, treptat, probleme la fizică, chimie şi tot felul de coşmaruri.

Kronstadt

     Adică Braşov. Sau cel mai grandios oraş săsesc al Transilvaniei. Şi, pentru mine, cel mai cel!
Încep însă cu un oftat. Din nefericire, pentru vremurile de acum, urbea are o mare problema – fosta industrializare excesivă. Probabil a fost bine cândva, dar sechelele comuniste încă dăinuie.
Roman-ul, Rulmentu-l şi Tractoru-l au adus aici toate națiile, care mai de care. Pe undeva înțeleg ca într-o uzină nu e neapărat nevoie de doctori, profesori, artişti sau academicieni. Dar prea multă muncitorime şi-a găsit adăpost in frumosul oraş. Pentru burghie, scule, şaibe e nevoie de cei care ştiu să pornească, la prima oră, şi să oprească, la 15.00, un strung. Şi asta-i viața: serviciu garantat, porc de Crăciun, un concediu

Inima Transilvaniei

     I-aş spune simplu, Cluj- Napoca. Noroc că nu e pe, ci înconjurat de şapte coline, căci altfel – cine ştie!? – ar fi fost ridicat la rangul Romei sau Atenei.

     Despre trecutul fostei colonii romane am învăţat oareşce-uri la orele de istorie, prin gimnaziu. Iar de la geografie am reţinut aşezarea geografică şi altitudinea la care este situat, 395 m. Cam atât… Ah!, şi cele trei ceasuri petrecute în oraşul de pe Someşul Mic, cu vreo cinci ani în urmă.

     Raportat la Capitală, oraşu-i la cuca măcăii. Variante a ajunge în Cluj-Napoca ar fi. Vreo trei rute pe şosea, respectiv câte una pentru tren şi avion. Am ales drumul prin Ploieşti, Braşov, Sibiu, Alba Iulia, Turda cu întoarcere prin Câmpia Turzii, Tîrgu Mureş, Sighişoara, Braşov şi Valea Prahovei. Fain drum, mai ales că ai timp să-ţi aminteşti fiecare cotlon al vieţii, indiferent de etate; viteza de croazieră abia depăşeşte 60 km/h.

     Braşovul îl ştiu ca-n palmă, prin Sibiu m-am dat, Alba Iulia am văzut-o, iar Râpa Robilor din Aiud mi-a făcut deja pielea ca de găină. Doar Salina din Turda mi-e străină. Acum e momentul să cobor în subteran.

Bergauf

 – Alex, sper că ţi-a priit şederea …

 – Da, Martha. Haus der Athleten mi-a oferit tot confortul de care aveam nevoie, răspunse Călător apucând toarta rucsacului.

 – Asta înseamnă că vei reveni? 

 – Mi-ar plăcea, mai ales iarna. Însă…

 – Te aştept!…ăm, se entuziasmă blonduţa de după tejgheaua recepţiei.

    Călător, puţin fâstâcit, reuşi să se adune.

 – Martha, nu ştiu ce voi face mâine, când voi ajunge acasă. Ştiu doar că lumea-i largă, iar timpul scurt. Sunt atâtea locuri pe care vreau să le văd…

 – Ştiu ce spui, iar privirea i se pierdu în duşumeaua rece.

 – Da, încerc să mă bucur de darul oferit la naştere…

 – Aşa-i, Alex. Du-te! Umblă, bucură-te de viaţă, şi dispăru.

    Călător lăsă cheia camerei în tăviţă, păşi în strada pustie şi coti dreapta, urmând indicatorul spre canionul Partnachklamm.

Aristocraţie bavareză

     Toată copilăria şi-a petrecut-o lipit de televizor. Doar în preajma anului nou. Îşi urmărea idolii concurând în Turneul celor patru trambuline. Un adevărat festin al săriturilor cu schiurile. Janne Ahonen, Andreas Goldberger, nesuferiţii Adam Malysz, Sven Hannawald sau Martin Schmitt concurau şi la Garmisch-Partenkirchen, pe Große Olympiaschanze, în a doua etapă a celebrei competiţii. Şi cât îi admira pentru îndrăzneala, curajul lor nebun!