De cele mai multe ori în cutia poştală găsesc eternele facturi, dar şi reclame, „campanie electorală”, ziare şi, mai rar, amenzi de circulaţie. Astă-dată însă dau peste invitaţia la botezul piciului lui Ovidiu şi al Andreei. Să nu omit, dar invitaţia sosise şi prin viu grai, telefonic. Ce mai!?, norocul surâde iar.
Bagajul a dormit la uşă, iar pe el itinerariul următoarelor trei zile: Mănăstirea Hurezi, atelierele de ceramică din Horezu, peşterile Polovragi şi Muierilor, Defileul Jiului şi Hunedoara plus împrejurimile, sau puţin din Ţara Haţegului – Castelul Huniazilor, lacul Cinciş, Mănăstirea Prislop şi biserica din Densuş. Adică plaiuri bătute pe-îndelete, cu ani în urmă.
Călătoria începe cu dreptul. După o oră de trafic bucureştean (13 km) constatăm că hainele au rămas pe umeraş. Flavia, drăguţa, s-a sacrificat, întorcându-se cu metroul de la cuca măcăii. Astfel s-au pierdut aproape două ceasuri. În fine, pornim pe la prânz, spre Horezu, via Piteşti.
La poalele Builei-Vânturariţa opresc motorul în parcarea celui mai măreţ aşezământ religios din Oltenia, Mănăstirea Hurezi. Lăcaşul, aşezat pe un deal, între văi împădurite, funcţionează şi azi. Fortificaţia lasă impresia unui castel. Însă opera lui Brîncoveanu este paşnică, iar sentimentul de teamă dispare încă de la intrare. Complexul e încântător, find o perfectă armonie a caracteristicilor bizantine, islamice şi paladine. Într-adevăr, admir, aşa-zisul stil brâncovenesc.
Un singur off!, scot în interior. Schelele opturează perspectiva asupra Judecăţii de Apoi. Mi-o imaginez doar, gândindu-mă la cea de la Voroneţ.
De ateliere ceramice nu mai e timp, cel mult e pentru admirarea cocoşului, etalonul, motivul ceramicii zonei. Cântă pe fiecare făurire din lut.
Continuând spre Valea Jiului, la doar câţiva kilometri, dna. speolog (îmi scapă numele) mai-mai că mă face să mă îndrăgostesc de lilieci. Cu mult patos îi descrie ca pe cele mai interesante fiinţe ale Pământului. O plăcere s-o asculţi relatând despre înaripate! Oasele urşilor descoperite aici, desenele rupestre ale călugărului, legătura peşterii cu Zamolxis şi tot ce se poate observa în cei 900 m vizitabili, toate trec în plan secund.
Vizitându-i vecina, Peştera Muierilor, constat cât de mult contează dragostea faţă de ceea ce faci. Aici, deşi-i mult mai spectaculoasă prin prisma stalactitelor, stalacmitelor şi coloanelor, galeria e animată doar de sculptuile naturii. Ghidu-i slab, cel puţin asta-i senzaţia. Plictisit (poate şi pentru ca e ultima tură) şi cam scârbit, aruncă spre noi o scurtă descriere şi cam atât. Cu forcepsul îi mai smulg câteva cuvinte de-a lungul plimbării.
Pentru ca tacâmul să fie complet, iar ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, ce începe mai puţin plăcut se termină în aceeaşi notă. Defileul Jiului e închis până la 19.3o. Înseamnă că traversarea va fi la lumina farurilor, iar toată splendoarea lui va fi ascunsă de întunericul nopţii. Cade şi Mănăstirea Lainici.
Cei 40 km dintre Bumbeşti-Jiu şi Petroşani sunt înţesaţi de vreo cinşpe` semafoare, un infinit de gropi şi foarte multe denivelări care seamănă cu mici borduri. Aproape două ceasuri chinui maşina în treapta a doua. Într-un contrast perfect, ultima parte a drumului se parcurge pe un asfalt nedet, până la poarta castelului din Hunedoara.
În zorii sâmbetei nu-i timp decât pentru micul dejun.
Drăguţa gazdă ne prezintă laboratorul în care-şi desfăşoară activitatea de cadru universitar. Roboţei, maşinării şi multe alte gadget-uri ne sunt prezentate, într-o demonstraţie care se întinde pe parcursul unui ceas. Impresionat de activitatea facultăţii hunedorene, plec puţin cu gândul spre sistemul de învăţământ. Păcat!
Iar constat că ziua e finită, culmea!, la doar 24 ore, şi demarez. Până la Prislop şoseau şerpuieşte pe coline şi prin văi, cam douzeci kilometri.
Ultimii trei sunt la pas; puhoiul de lume împiedică deplasarea maşinilor, şi ele parcate de-a latul drumului. Sigur nu sunt la Mecca? Nu, căci plasele de rafie, mirosul puternic al cămăşilor purtate mai mult de trei zile consecutive, şosetele albe asortate la pantalonii de stofă, parbrizele acoperite de cruci şi cruciuliţe, şi mulţii enoriaşi ipocriţi formează alaiul impresionant. Ultima afirmaţie e susţinută de crucile bătute simultan cu rostitul vorbelor de duh.
De la biserica mănăstirii până la mormântul părintelui Arsenie Boca sunt circa trei sute de paşi. Sau, acum, o coadă de trei-patru ore. Nu ştiu dacă e păcat sau nu, dar ne întoarcem, plecăm spre Densuş. Poate revenim luni … sau cândva.
Densuşul e un sătuc, cam la zece kilometri de oraşul Haţeg. Doar Biserica Sfântul Nicolae animă aşezarea. Micul lăcaş e cel puţin ciudat, în sensul bun, datorită particularităţilor sale.
Pare construită din pietroaiele marmura şi coloanele ruinelor de la Sarmizegetusa. Bisericuţa a născut de-a lungul vremurilor şi controverse. Mausoleul generalului Longinus Maximus, sau un vechi templu roman al zeului Marte? Oamenii de ştiinţă vor concluziona. Cert e că satul Densuş găzduieşte cea mai veche biserică românească în care se ţin slujbe chiar şi azi.
Ca fapt divers, a fost construită la sfârşitul secolului al XIII-lea.
Pauza de cafea o putem lua doar pe malul Lacului Cinciş, astfel revenim în Hunedoara de unde, pe o şosea cu un asfalt jalnic, urcăm spre lac. Doar câteva mii de metri.
Sus, priveliştea ţine locul cuvintelor. Pe o terasă cocoţată pe deal savurăm, fiecare după pofta inimii, licorile şi frumosul cadru natural în care luciul apei a încremenit. Doar vremea nu prea faină mă ţine departe de o baie.
Greu, ne dezlipim de frumuseţea naturii, dar amurgul ne îndeamnă să vizităm şi fortăreaţa făurită de Iancu de Hunedoara. Impunătoare, cu ziduri şi turnuri abrupte, castelul medieval a fost extins de regele Matei Corvin, fiul lui Iancu.
În ciuda incendiului care a devastat construcţia, sălile boltite, turnurile înalte, scările înguste şi temniţele au fost restaurate minunat. Castelul se respectă, prin măreţie şi istoria bogată, dar şi prin tariful de intrare – 25 lei/căciulă. Un singur minus, dacă îmi e permis. Dacă mai revin aci, sigur nu va fi în sezonul nunţilor. Cinci cupluri de miri, probabil toate ale zilei, se pozau în faţa castelului. Câtă inspiraţie!
Duminica e lasată pentru odihnă; ne-am conformat. Am petrecut în clasicul stil al unui botez.
Mâncare, băutură, dans, voie bună … şi câteva crampe stomacale, normale după festin. Clar!, şi hunedorenii se distrează. Servus!
Începutul săptămânii bate la uşă, iar plecarea e inevitabilă. Pornim spre Mănăstirea Prislop. Ultima strigare. Dacă şi azi e lume buluc, basta. Dar nu, avem noroc. Astă-dată e decenţă. Câţiva semeni încolonaţi în cea mai mare linişte îşi aşteaptă rândul la mormântul părintelui. Se spune că îţi poate îndeplini o dorinţă. Dacă-s mai multe, se îndeplinesc toate? Voi vedea… Până atunci, să ajungem acasă cu bine, prin Simeria, Sibiu, Braşov şi Ploieşti! Spre seară, prima dorinţă s-a îndeplinit ;).
AlexandruAlupei .Blog 