E vară. Soarele strălu… . Pardon, sunt mahmur. Beția napoletană, fir-ar! Băutură de cea mai bună calitate. Recomand a se amesteca licorile: cultură, mizerie, efervescență, pizza, trafic haotic, zarvă, lume pestriță, artă … ahh! …dolce vita!
La prima oră sar în circumvezuvian, trenul care leagă Napoli de Sorrento. Circulă forte des, cât e ziua de lungă. Destinațiile zilei, ruinele Pompeiului și vulcanul Vezuviu, au același punct de plecare, gara Pompeii Scavi – Villa dei Misteri. A noua stație, cu plecare din Napoli.
Nu apuc să cobor din garnitură și sunt asaltat de ghizii adunați ciorchine. Contra a 15 euro, plus biletul de intrare, primesc asigurări că voi avea parte de două ore în anticul oraș, în care voi vedea cele mai importante, frumoase, bla, bla, bla… . Temperatura deja foarte ridicată, suprafața sitului (vreo 65 ha), încărcătura emoțională și, evident, lipsa timpului, au hotărât aproape instant. Si, sono d`accordo.
Trec de Porta Marina, pășind în roma antică. În față se întind 66 ha, din care 44 excavate, reprezentand o extraordinară bogăție de arhitectură, sculptură și pictură. Și mozaicuri. Ușor-ușor mă pierd în mulțime, și mă trezesc bătând pietonalele. Via Marina, Via Stabiana, Via della Fortuna, Vicolo di Mercurio, și tot așa holbocăi prin istorie. Orașul e atăt de bine conservat încât am senzația că urmează să întâlnesc la tot pasul localnici. De vină pentru autenticitate sunt roca și cenușa care l-au îngropat sub un strat gros, în 79 Î. Hr., atunci când vârful Vezuviului a explodat.
Bunăstarea anticului oraș se simte și acum. Cei 20.000 locuitori ai urbei trăiau bine, se vede asta: case cochete, vile opulente, teatre și amfiteatre, băi termale, grădini, promenade, biserici, piețe și piațete, chiar și bordeluri, tote sunt mărturia gloriei Pompeiiului de mult apus. Incredibil!
Revin în prezent după ce părăsesc situl. E ora prânzului și-s toropit de căldură. Peste drum de ieșire găsesc terasa la care prânzesc, și timp de-un ceas zac la umbră, urmărind cohortele de turiști care se înghesuie pe poarta de intrare în frumosul Pompeii. Deja-s vreo 35 °C; mi-e milă de nefericiții care se avântă în sit, umbră nu-i mai deloc.
Din capătul străzii, tot de lângă stația feroviară Pompeii Scavi – Villa dei Misteri, urc în autobuzul care duce în Parco Nazionale del Vesuvio. Până la limita parcului traversez Bascoreale, o mică localitate de la poalele vulcanului; după aceea, schimb mijlocul de deplasare cu un 4×4 veritabil, un monstru pe patru roţi care duce cu un fel de transportor blindat, adaptat însă pentru uz cotidian. Sunt singurele autovehicule care circulă pe acest munte, ducând și aducând pe și de pe vulcan foarte mulți gură-cască turiști.
Mașina înaintează pe cărarea abruptă, prin pădurea de pini, iar tipica vegetația mediteraneană e la tot pasul. De fapt, la fiecarea roată. Astfe urc până la cota 1 000, punctul terminus al ascensiunii motorizate. De aici și până-n buza craterului, la 1 281 m deasupra nivelului mării, merg aproximativ cinșpe` minute prin grohotișuri și foarte mult praf. Priveliștea însă e de poveste. Practic, sunt deasupra Golfo di Napoli, iar în zare se întind marea, costiera sorrentină, Isola di Capri și Isola d`Ischia.
Sus dau de căldarea adâncă cu pereți abrupți. Muntele doarme de ceva timp. Sper să rămână în hibernare și în următoarea perioadă, măcar cât timp îmi fac veacul prin zona golfului de la poalele lui.
Altfel, nimic notabil. Poate doar cortina care cade peste încă o zi petrecută exact cum mi-am dorit. La cât mai multe!, îmi urez, și adorm.
AlexandruAlupei .Blog 