Una notte a Napoli

     Simt efervescența chiar de la aterizare, când eternul ropot de aplauze curmă emoțiile adunate în aeronavă de-a lungul zborului. Dar mai contează prostul obicei, aici, la poalele Vezuviului?!

     Doar câțiva pași îmi sunt suficienți, eticheta-i pusă. Demențial! Plus dragoste la prima simțire. Zarvă, viață, legea junglei, pitoresc, dezordine și mult jeg, toate într-un singur oraș. Sau dolce vita!

     Traficul e primul care-mi sare-n ochi. Dacă nu belesc ochii o feștelesc. Noroc că prind autobuzul. În acest colț de lume nu cred că trebuie să mergi la şcoala de şoferi, n-ai nevoie de permis. E suficient doar să treci la comenzi, te descurci tu cumva. Oricum, nu există regului. Nici nu are rost să discutăm de pietoni. Săracii!

     Din rată pășesc pe caldarâm şi iau pulsul napoletanilor, sau ce-or fi, căci lumea-i tare pestriță. Ăștia trăiesc, constat numaidecât. Sunt cât se poate de naturali. Deloc scorțoși. Sunt joviali, arțăgoși și calzi, îți lasă senzația că e loc numai de ei, atât.

     Vacarmul continuă și pe stradă, iar dacă mai devreme îi compătimeam pe pietoni, iată că mi-a venit și mie rândul la galeră. Capul se transform în girofar, pașii sunt foarte atent calculați, și, nu în ultimul rând, mă bucur că nu-s sedentar. Dacă nu ești iute, nu te aventurezi pe zebră. Ar putea fi acesta motivul pentru care nu văd vârstinici și persoane handicapate locomotor. Cred că au decedat în accidente de circulație.

     Încep periplul – dacă nu l-am început încă – imediat ce mă lepăd de bagaj, undeva prin Piazza santa Maria la Nova. O scurtă plimbare pe Corso Umberto I și Via Agostino Depretis mă duce în fața castelului Nuovo, în Piazza Municipio. În afara grandorii, edificiul nu-i cine știe ce. De notat ar fi doar imensul salon în care, probabil, Carles d` Anjou organiza banchete. Peste drum de castelul construit în 1.282 tronează, din sec. al XVII-lea, Palazzo Reale. Apartamentele sale bogat decorate duc puțin cu Hofburgul vienez; doar puțin. În stânga palatului dăinuie de vreo 300 ani Teatro di San Carlo. O frumusețe!  Fiecare cent din cei cinci euro achitați la intrare, merită din plin. Lângă, la vreo 50 m, se deschide Piazza del Plebiscito, dominată de cupola bisericii San Francescca di Paola, o chiesa neoclasică, asemănătoare panteonului din Roma.

     Bine, bine, dar artă, istorie și cultură inspiri mai peste tot în Europa, dar la Napoli altele sunt atracțile. De exemplu, moștenirea de până în 90`, când sărăcia, crimele, poluarea și traficul haotic tindeau să intimideze pe toată lumea. Se progresează în vremurile d-acum, cel puțin asta e concluzia specialiștilor.

     Pentru a simți izul trecutului, sar gardul vopsit, reprezentat de aleile bătute de turiști. Primul lucru e să nu atrag prea mult atenția. Aparatul foto și ceasul dispar în rucsac. Nu rămâne decât să mă avânt după blocuri, cu mâinile în buzunar, fără o destinație anume.  Imediat descoper un alt oraș, cel vero. În sus, în jos, la stânga și la dreapta, iau la pas cotloanele. Cât mai multe. Recunosc, nu-s în largul meu, dar merită.

Această prezentare necesită JavaScript.

     După această ghiftuială rămâne loc și pentru desert. O pizza mâncată la Pizzeria di Mateo, pe Via dei Tribunali. O delicatese!

     Siesta nu o fac la umbră, într-un hamac, ci în taxi, în drum spre Palazzo Reale di Capodimonte. Mașină zboară pe străzi, iar șoferul toacă într-una, despre orice. Migrena mă slăbește doar după primele încăperi ale frumosului muzeu. Nu mă pot concentra decât pe galeria de pictură. Apropos, se cam ia la trântă cu cele din Firenze și Venezia. Michelangelo, Tizian, Raphael, Boticeli și Belini se regăsesc sub același acoperiș.

     Continuu hoinăreala urcând la întâmplare într-un autobuz, evident fără bilet. La a zecea stație realizez că-s la periferia urbei, și cobor. Mă salvează gura de metrou de alături. Alte șapte stații trecute în viteză; văd iar lumina zilei, acum la poalele Castel Sant`Elmo. O raită scurtă și câteva clipe de admirat panorama asupra golfului, sunt suficiente.

     Cobor cu funicularul Montesanto undeva în spatele pieței Dante. Excelent punct de plecare într-o altă pribegie, însă pe străduțe mai domestice decât precedentele. Din întâmplare aterizez în fața domului. Fără prea mult chef de zăbovit intru, văd mormântul Sfântului Gennaro și ies la pas, slalomând printre cerșetori.

    Zorii se apropie, iar eu îmi scald privirea prin câteva biserici. Majoritatea sunt foarte frumoase, dar deja-s prea multe, mă obosesc. E și normal. Sunt puțin cam oboist. Da, una notte a Napoli e pe sfârșite.

     Nu puteam rata Muzeul National de Arheologie și ale sale artifacte recuperate de la Pompei, Stabiae si Herculaneum. Colecția Farnese e splendidă, iar mozaicurile mă dau pe spate (ca fapt divers, detest mozaicul). Dau o raită şi printre falusuri; nu ştiam că se colecţionează

     Răsăritul mă prinde … la întuneric, sub pământ, prin Catacombele San Gennaro. Sau un oraș mai mic aflat sub Napoli.

     Frânt de oboseală fizică, proaspăt psihic, și îmbătat de frumusețea acestui oraș de la poalele vulcanului Vezuviu, mă pitesc în așternutul moale. Proaspetele aluviuni se depun în gând și zâmbetul mi se așterne pe toată fața. Sono felice!