Aristocraţie bavareză

     Toată copilăria şi-a petrecut-o lipit de televizor. Doar în preajma anului nou. Îşi urmărea idolii concurând în Turneul celor patru trambuline. Un adevărat festin al săriturilor cu schiurile. Janne Ahonen, Andreas Goldberger, nesuferiţii Adam Malysz, Sven Hannawald sau Martin Schmitt concurau şi la Garmisch-Partenkirchen, pe Große Olympiaschanze, în a doua etapă a celebrei competiţii. Şi cât îi admira pentru îndrăzneala, curajul lor nebun!

   Timpul s-a scurs, generaţiile de săritori s-au schimbat, preferaţii s-au retras din activitate, iar competiţia în sine a devenit, pentru Călător, mai puţin interesantă. N-a mai urmarit-o, dar imaginilile, atmosfera din vremurile trecute, au rămas aceleaşi. De toate şi-a amintit privind trambulina de la poalele lui Zugspitze. Şi nici măcar nu era îmbrăcată în haine de gală. „Ehe, de când visez să urmăresc o etapă din acest turneu de la faţa locului, indiferent că-i Obersdorf, Garmisch, Innsbruck sau Bischofshofen! Poate, cândva, şi acest vis se va îndeplini”, iar autobuzul porni.

      Hohenschwangau-ul e la doar câţiva zeci de kilometri, dar linia regională de transport e întortocheată rău, iar drumul cu autobuzul durează spre două ceasuri. Staţii în toate satele şi cătunele, străzi întortocheate, şosele montane, peisaje frumoase, toate fac parte din drumul spre aristocraţia bavareză.

      Maşina opreşte la ora stabilită conform orarului afişat în staţie, exact sub Schloss Neuschwanstein. Pe un deal abrupt se înalţă palatul romantic-renascentist construit de Ludwig la II-lea al Bavariei ca un omagiu adus lui Richard Wagner. „Uau, privesc castelul pe care îl am acasa sub formă de puzzle!”, se miră Călător, pornind vioi spre poartă. O baie de mulţime, minute bune de stat la coadă şi două ceasuri în aşteptarea ghidului în limba engleză au fost suficiente pentru a păşi  în interiorul castelului de basm.

       Aur, sfinţi, un mozaic minunat şi mai mult bizanţ se găsesc în Sala Tronului, inspirată foarte mult din Hagia Sophia. Nu prea e timp de pierdut. Ghidu-i neamţ, programul e program, iar grumul se urneşte. Urmează dormitorul gotic cu panouri de stejar frumos sculptate. Explicaţiile curg: capela în care picturile murale îl prezintă pe regele canonizat al Franţei; biroul plin de imagini din opera lui Wagner, Tannhauser; camera de muzică şi sala de mese. Lângă aerul medieval stă high tech-ul sfârşitului secolului al XIX-lea: trapă pentru servit, lift, apă curentă, rotisor automat, încălzire centrală, un interfon folosit pentru comunicarea cu servitorii, telefon între etajele al doilea şi al treilea şi un sistem automat de tragere a apei la toaletă.

       Ora trece pe nesimţite, iar grupul de turişti evacuat. Circulaţia e continuă, nu există timpi morţi. Probabil nici extrasezon nu-i. Doar o mostră de turism, pe care Călător a ignorat-o acasă. Biletul de intrare trebuia achiziţionat din vreme pentru a evita cozile lungi. „A câta oara ignoranţa!?” Tributul plătit e scump: privarea de Schloss Hohenschuangau, situat la o aruncătură de băţ. „Păcat! Mare păcat!”. Trebuia să prindă autobuzul spre Garmisch.

       Dacă pentru reşedinţa de vară a familiei regale a Bavariei nu mai e timp, o plimbare pe malul lacului de la marginea satului e încununarea unei zile încropite pe genunchi. „Cam asta se întâmplă când faci ceea ce vrei, nu ceea ce trebuie”, îşi spuse călător zâmbind. Văzu însă parte bună a lucrurilor. Creativitatea şi spontaneitatea, indiferent când, cum şi la ce nivel intervin, sunt antonimele păcătoasei rutine.