Privesc spre fosta capitală a Iugoslaviei bătând din picior, mort de nerăbdare. Doar timpul e o problemă, nu prea am. Celelalte astre sunt aliniate perfect. Deloc interesat de numele primarului, densitatea populației sau așezarea geografică, îmi doresc cu ardoare s-o bat la pas, atât. 
Încotro nu știu, dar trebuie să mă împart între Kalemegdan, Tito, confluența Savei cu Dunărea, bere autohtonă, orașul vechi, Tesla, hoinăreală, cea mai mare biserică ortodoxă de pe Terra, plus pietonalele Knez Mihailova și Skadarlija. Hmmm…
Fără grabă pășesc în necunoscutul urbei greu încercate de-a lungul vremurilor. Frământările, bombardamentele și luptele politice s-au răsfrânt asupra orașului, căci de nu, sigur se lupta acum cu Viena… la tot.
Cum mi se întâmplă mai mereu, nu am început cu ceea ce doream inițial, ci cu ceea ce a fost să fie. Sau grădina zoologică. Felinele, preferatele mele, sunt irezistibile. Tigri, râși, lei, pantere, pisici sălbatice și gheparzi populează o bună parte din grădină. Exemplarele sunt fantastice, excelent întreținute. Chiar și mediul natural e reprodus cât se poate de bine. Alți câțiva pași … mamăăă!, lupii! … Canguri, păsări de tot soiul, elefantul, maimuțele … aproape tot regnul animal e aici. Parcă-i arca lui Noe. Totul e o nebunie! Și-s extrem de încântat de ce văd chiar dacă în negura sufletului zăresc o licărire, un imbold care-mi onduiește puțin extazul: Călătorule, nu uita că sălbăticia nu e în captivitate!
Greu, dar mă urnesc din fața cuștilor, urcând aleea parcului, trec de zidurile groase intrând în fortăreață. Kalemegdan se confundă cu istoria Belgradului. E inima lui, și cea mai veche secțiune urbană de aici.
Acum, pe lângă povara timpului trecut, fortăreața oferă un parc mare, câteva muzee – mici, dar foarte faine, artiști stradali, tarabe cu suveniruri, şi un excelent loc de belvedere. Deasupra lor, scrutând orizontul, se înalță monumentul Victor. Nu-mi rămâne decât să-l iau de braț și să privim împreună confluența râului Sava cu Dunărea Albastră. O poveste…
Amicul meu va dăinui, iar lumea îl va asocia în continuare cu victoriile sârbilor contra otomanilor și austro-ungarilor. Eu însă, praf în vânt, voi rămâne, probabil, în amintirea familiei ca simplu membru al ei. Dar până atunci darul suprem al vieții, timpul, mă poartă drept înainte, spre alte locuri.
Următorul pas e mic, și tot așa alți câțiva, până las în spate zidurile grandioasei fortărețe. Trecerea e brutală, deoarece pietonala Knez Mihailova răsare din trendul modernismului: clădirile istorice se contopesc cu cele din beton și sticlă, iar printre atelierele vechi, în care meșterii încă își exprimă îndeletnicirea, au răsărit dughene fast food sau magazine moderne. Dar totul e armonic, plăcut ochiului, fără discrepanțe arhitecturale. E loc pentru toată lumea, indiferent de gusturi.
La orizont, după Piața Republicii, tronează biserica St. Sava. Un mastodont în care încap 10.000 de oameni! Dar azi, în incintă, sunt doar câţiva gură-cască şi o macara; lăcaşul e în renovare. Oricum, parcă prea opulentă pentru ceea ce înseamnă … în fine, mă abțin. Şi cele 18 cruci aurite! Mai mult chici decât monument…
Peste câteva străzi de biseică găsesc muzeul dedicat lui Nikola Tesla. În câteva camere descopăr un univers. Fantasticele făuriri ştiinţifice ale inventatorului sunt aici, în acest monument cultural. Nu pot decât să salut cu o reverenţă urna funerărară care conţine rămăşiţele geniului.
Sârbii se mândresc cu Tesla, însă un adevărat erou este Tito, cel puţin asta susţin băştinaşii. Şi pe bună dreptate, pentru ei. În timpul domniei lui Iosip Broz Tito, Iugoslavia s-a regăsit în pace şi prosperitate. Chiar şi în zilele noastre e omagiat cum se cuvine. Iar eu mă teleportez la vreo cinci kilometri de centrul oraşului, până la mausoleu. Casa cu flori, cum e cunoscut monumentul loclanicilor, conţine mormântul liderului comunist, o tonă de flori, multe dintre obiectele pe care Tito le-a primit de-a lungul vieţii şi o scurtă istorie, schiţată, a perioadei în care acesta s-a aflat în fruntea Iugoslaviei.
Spre deosebire de Tito, mă aflu în fruntea propriilor mele dorinţe. Şi vreu cu ardoare să nu pierd vremea dormind sau mâncând. Dar nu am reuşit să scap de nevoile de bază. Însă pot încerca, numai după ce păşesc pe Skadarlija, pietonala ruptă din basm. Cinez, iar apoi mă târăsc în pat. Mai apuc să răsfoiesc câteva pagini până pisicul, Alfie, mi se suie pe piept. Toarce, parcă-i motor diesel. Îmi este tare drag şi vreu să-i acord atenţie. Astfel închid cartea, o aşez pe noptieră, iar povestea Belgradului, cu ce mai are ascuns acest frumos oraş, o voi descoperi cu altă ocazie.
AlexandruAlupei .Blog 