Inima Transilvaniei

     I-aş spune simplu, Cluj- Napoca. Noroc că nu e pe, ci înconjurat de şapte coline, căci altfel – cine ştie!? – ar fi fost ridicat la rangul Romei sau Atenei.

     Despre trecutul fostei colonii romane am învăţat oareşce-uri la orele de istorie, prin gimnaziu. Iar de la geografie am reţinut aşezarea geografică şi altitudinea la care este situat, 395 m. Cam atât… Ah!, şi cele trei ceasuri petrecute în oraşul de pe Someşul Mic, cu vreo cinci ani în urmă.

     Raportat la Capitală, oraşu-i la cuca măcăii. Variante a ajunge în Cluj-Napoca ar fi. Vreo trei rute pe şosea, respectiv câte una pentru tren şi avion. Am ales drumul prin Ploieşti, Braşov, Sibiu, Alba Iulia, Turda cu întoarcere prin Câmpia Turzii, Tîrgu Mureş, Sighişoara, Braşov şi Valea Prahovei. Fain drum, mai ales că ai timp să-ţi aminteşti fiecare cotlon al vieţii, indiferent de etate; viteza de croazieră abia depăşeşte 60 km/h.

     Braşovul îl ştiu ca-n palmă, prin Sibiu m-am dat, Alba Iulia am văzut-o, iar Râpa Robilor din Aiud mi-a făcut deja pielea ca de găină. Doar Salina din Turda mi-e străină. Acum e momentul să cobor în subteran.

     Contra sumei de 20 lei, tariful de intrare, se deschide salina-bulevard. Amenajată ultimul răcnet, exploatarea minieră este dedicată şi celor care urcă la Babele în şlapi. Terenuri de mini-golf, mese de biliard, bărcuţe de închiriat, o roată (mai mică decât London Eye), piste de bowling şi două lifturi ultramoderne , cam acestea sunt obiectivele. Terapia cade în plan secundar. Una peste alta, merită. Tot sunt aici.

     Toată bucuria celor 12 grade Celsius din salină s-a năruit în jumătatea de oră scursă, peste Feleac, până în parcarea din faţa Hotelului Central din Cluj-Napoca. Abia-i trec pragul şi deja ştiu că nota nu poate fi decât cea maximă. După salutări şi formalităţi aterizez fix în centrul istoric, pe terasa pe care meciul rula fară sonor. O plăcere, având în vedere efervescenţa comentarilor anterioare ale trimişilor televiziunii în Brazilia. Păcat, meciul nu-i prea antrenant.

    Două beri sunt suficiente, pun capacul peste ziua care, peste Atlantic, e considerată aniversară. Pentru mine a fost doar un drum cam lung spre un oraş pe care abia aştept să-l văd.

     După micul dejun nu pot decât să verific rucsacul: harta, aparatul foto, apă, o bluză şi clasica hartă a locului. Conţine tot; am plecat!

    Cobor restul străzii Victor Babeş, până-n Piaţa Păcii. Ocolesc Casa de Cultură a Studenţilor şi virez pe Avram Iancu. Artera continuă pe lângă Cimitirul Central şi se opreşte în Bastionul Croitorilor, sau cel mai vechi turn de fortificaţie din vechea cetate a Clujului. S-a păstrat intact până azi şi datorită restaurărilor succesive. Din 1975 e păzit de statuia lui Baba Novac, generalul lui Mihai Viteazul, tras în ţeapă la 1601 de nobilii răzvrătiţi în faţa turnului.

       Din turn cobor chiar lângă Biserica reformată calvină. Păcat că-i închisă, pentru renovare. Astfel, continuu pe str. M. Kogălniceanu, iar la intersecţia cu „Universităţii” cotesc dreapta. Pe colţ găsesc biserica construită de iezuiţi în perioada 1718-1724, în stil baroc. E cunoscută ca Biserica Piariştilor. Simplitatea exterioară a lăcaşului cu două turnuri, acoperă o ornamentaţie interioară bogată. Şi mai interesent pare a fi icoana Fecioarei Maria, pictată pe lemn. Se spune că a plâns, cu foarte mulţia ani în urmă, timp de două săptămâni. Probabil…

     Mai jos, stăjuită de bulevardele Eroilor şi Memorandumului, se iveşte Piaţa Unirii. În ciuda dimensiunilor – a doua biserică gotică ca mărime din Transilvania după cea din Braşov, clădirea emblemă a Clujului este singurul lăcaş de cult din Europa în care altarul nu se află îndreptat direct către est, ci în locul în care răsare soarele de ziua Sfîntului Mihail – sunt impresionat de statuia care-l înfăţişează pe Matei Corvin. Opera ocupă locul cinci în lista statuilor memoriale ale UNESCO.

     Viszlát, Mátyás!, şi păşesc spre Palatul Banffy. Edificiul e considerat a fi cea mai reprezentativă clădire în stilul baroc din Transilvania. Blazonul familiei, aşezat cu graţie pe frontispiciul clădirii, mă îmbie; intru. Câtă inspiraţie! Aici e găzduit Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Opere ale marilor pictori români sunt într-un singur loc. Niciodată nu mi-am imaginat că voi avea ocazia să văd sub acelaşi acoperiş opere ale lui Grigorescu, Aman, Luchian, Pallady sau Ressu.  Le contemplez chiar şi în curtea interioară, sorbind dintr-un frappé.

     În dreapta palatului găsesc strada În Oglindă. Cum era de aşteptat, stada este unică în Transilvania, chiar în Europa. Construcţia e simetrică, în stil eclectic, urmând tendinţele secolului al XIX-lea. Păcat însă de stadiul de reabilitare a clădirilor; nu mai sunt chiar în oglindă.

      Această minunăţie se termină în „Bolyai János” care, şi ea, sfârşeşte în b-dul. Eroilor, fix sub Statuia Lupoaicei, o copie a Lupei Capitoline din Roma. Cred că fiecare oraş mare din România are una.

       Continuu plimbarea pe artera lată, până între pieţele Ştefan cel Mare (dreapta) şi Avram Iancu. În spatele statuii revoluţionarului se ridică Catedrala Ortodoxă, cu a sa cupolă construită după modelului catedralei Sfânta Sofia.

     De aici mă îndrept spre centrul vechi al urbei, iar prima oprire e în faţa casei în care s-a născut, la 23 februarie 1443, Matei Corvin, fiul marelui voievod al Transilvaniei, Ioan de Hunedoara. Acum, în hanul oraşului de la acea vreme, se află Universitatea de Arte şi Design „Ion Andreescu”.

     În spatele casei de factură orăşenească se desface Piaţa Muzeului, adică buricul târgului: terase, cafenele, baruri, buticuri, restaurante … promenadă, chiar la umbra Coloanei Karolina, iar în direcţia opusă se înalţă Biserica Franciscană cu al său interior foarte frumos.

     Ceasul bate ora 16, iar stomacul își cere prânzul. Locul, Piața Muzeului, e perfect. Ocup scaun la întâmplare și aștept servirea. Ideal pentru a rumega turul recent încheiat. Faină plimbare!, dar ceva lipsește. Și nu știu dacă mie sau orașului. Am venit cu intenții bune, cu mare plăcere; nu știu ce ar putea fi. Urbea m-a primit ca pe oricare altul. Ce să fie?

–         Poftiți domnule, poftă bună!, mă întrerupe ospătarul.

–         Vă mulțumesc.

…

            Orașul e viu, plin de tineri. Ceilalți cetățeni locuiesc și ei într-un mare centru universitar, un loc în care se poate trăi foarte bine. Cluj-Napoca este mult peste ceea ce am văzut în țară. Și-l compar cu Sibiu, Iași, Constanța, Brașov (la Timișoara nu am ajuns). E modern şi emană un aer de măreţie liniştită, datorat, poate, varietăţii clădirilor de epocă. Se vede că a scăpat de sistematizarea comunistă.

     Observ foarte mulți cetățeni îmbrăcați cu mult gust; au prestanță. Imediat mă lovesc și de politețea lor, poate puțin absurdă. Încep să înțeleg de ce clujenii anului 1514 nu au participat la răscoala lui Gheorghe Doja. Simplu,  datorită nivelului de trai ridicat. Și aici am ocazia să observ amprenta austro-ungarilor.

Știu ce lipsește. De fapt, e în plus. Subiectivismul, el e. Îmi place orașul de sub Tîmpa, mult mai mult. E acasă.

…

–         Restul dumneavoastră!

–         Mulțumesc.

–         Și eu. O zi plăcută!

–         Merci, chiar e! Şi încă nu am ajuns în Grădina Botanică…