Ploieștiul reprezintă doar un alt oraș mare pe harta țării. Poate o haltă, un punct de tranzit între centru și sud, cu izul său specific. Bine, rafinăria de lângă e de vină. Câțiva, nu mulți, trec anual pragul Universității Petrol-Gaze. Alții, foarte mulți, trec săptămânal de ușile glisante/rotative – aici nu sunt praguri – ale celor trei shopping center-uri din localitate. Altfel spus, un oraș industrial. Populat în consecință.
Printre puțin verde și foarte mult beton, între gropi, cenușiu, dezordine arhitecturală și oameni ce par posomorâți, cocoșați de grijile traiului cotidian, găsesc altceva. Nu neapărat galeria echipei de fotbal Petrolul Ploiești și Centura de Vest ori Aerodromul Strejnic, nu. Trec și peste Muzeul Ceasului, deja bagatelizat, dar acord un răgaz mai lung Muzeului Petrolului; vinovat a fost însuși ghidul. Frumos personaj, făcut pentru ghidaj, tobă de istorie, cald, jovial, haios … uman! Mi-a amintit de geamănul și omologul său de la Muzeul Mineritului din Petroșani.
Rătăcit în cartierul Transilvaniei, oarecum la umbra mall-ului, îmi croiesc drum printre mașini parcate, pe trotuar, bălți și gunoi. Experiența idilică e trasă la indigo cu celelalte avute în orașele mari ale patriei. Pe fosta stradă Buciumului îmi atrage atenția o casă care iese puțin din obscuritatea planului urbanistic. E simplă. Amintește de cele ale țăranilor de la câmpie. Aici s-a născut și a copilărit Nichita Stănescu.
Gardul nu e înalt. În curte zăresc bustul poetului așezat între două peluze, o pubelă și ochii iscoditori ai unuia ce pare a fi paznic. În ciuda sprayului și bastonului care efectiv îi atârnă dintr-o centură prea largă pentru talia lui individul are aliură de portar. I-am stricat siesta. Mai e un ceas din programul de vizitare, dar se aștepta s-o roiască mai repede. Vizibil deranjată e și doamna muzeograf. Și ea spera la o zi mai scurtă. Pufnind și oftând îmbracă vesta, acea vestă care acoperă șalele oricărei dudui care stă mult pe scaun. Își mai acoperă capul, apucă un mănunchi de chei, verifică telefonul iar și într-un târziu deschide.
Pășesc în dormitorul casei. Piese de mobilier specifice perioadei comuniste, obiecte casnice și personale care au aparținut familiei Stănescu sunt etalate în această încăpere. Îmi atrage atenția ursul, care nu-i din pluș, jucăria preferată a copilului Nichita Stănescu. Pereții sunt împodobiți cu o icoană și fotografii familiale, iar colțul din stânga intrării e ocupart de șemineu. Camera vecină, cea de lucru, expune piesele-simbol din opera poetului. Biroul, un raft cu câteva cărți îngălbenite de vreme, pianina, radioul și pick-up-ul cu plăci de vinil îl acompaniau pe poet cu orele.
Muzeograful îmi suflă-n ceafă, nu-mi tihnește vizita. Greu de tot fac abstracție de prezența femeii, știu că toleranța e materia la care încă am lacune serioase.
În sufragerie găsesc porțelanuri, tacâmuri și cristaluri aduse de mama poetului din Rusia. Lângă, pe comoda veche, zace telefonul pe care disting numărul de apel alocat. Ceasul seamănă cu cel al bunicii mele nonagenare. Cu-cu, cu-cu!, parcă așa anunța ora exactă. Camera documentară, lipită de living a fost și ea amenajată pentru a expune ediții ale operelor lui Nichita Stănescu, obiecte, diverse fotografii și multe distincții obtinute de acesta.
Bucătăria și biblioteca sunt ultimele necunoscute. Să-mi hrănesc trupul ori sufletul?, se iscă nedumerirea înainte să realizez că răspunsul nu necesită amânare, altfel risc să fiu mâncat de neicușoarea care mă insoțește de când am trecut pragul casei. Această femeie pare de o eficiență fantastică, perfectă la casa omului. Nimic nu se risipește în prezența ei. De la curentul electric la vorbe, chiar și timpul rămâne suspendat. O recomand și în locul câinelui de pază.
Bucătăria familiei Stănescu evocă vremuri de mult sfârșite, dar totuși actuale. La țară am tot văzut mobilier, sobă și diverse obiecte de uz casnic asemănătoare exponatelor. Aparte îmi par doar cartea de bucate care a aparținut bunicii poetului, din partea mamei, și o rubska primită de Nichita Stănescu de la prietenii săi moldoveni. De peste Prut. Însă nu găsesc merinde calde, ceva bun pe masă. Poate în bibliotecă.
Peste o mie de volume sunt aranjate în rafturile bibliotecii situate în fosta baie a casei. Doar în copilărie mai întâlneam, frecvent, astfel de colțuri în casele prin care mă purtau părinții. La prieteni, la rude. Cel mai mult mă loveam acasă, în biblioteca familiei. Cred că diferența dintre acele biblioteci și aceasta e dată de valoare cărților, cine știe?, și de cele trei busturi care-i reprezintă pe profesorii care i-au influențat în bine viața elevului Nichita Stănescu.
Câtă simplitate! Cred că ne lipsește acum, când acționăm parcă pentru a complica totul. Dar așa ne vrem. Mai ștergem praful doar de pe pozele cu mama-mare la plajă in Katerini ori de pe vreun căcat obiect ornamental primit în dar de la musafiri care cumpără orice numai pentru a nu veni cu mâna-n fund goală. Vremurile-s de răstriște, dar nu-i timp de reflecție. Nici eu nu-s dispus s-o fac, ca atare apuc spre str. Kutuzov. Vreau să văd muzeul dedicat lui I.L.Caragiale.
Clădirea în care funcționează muzeul a fost donată în acest scop de primarul Gh. Dobrescu, în 1962.
Dau o raită, admir ilustratele care atestă legătura scriitorului cu Ploieștiul. Parcurg și rândurile în care se istorisește viața elevului Caragiale, se pare mai amplă decât am învătat la școală. Chiar prea serioasă pentru mine, pentru cei mai mulți, raportat la memorabilele cuvinte ale lui Nicolae Iorga: „Fără Ploiești nu poate înțelege nimeni pe Caragiale”. Nu trebuie să înțeleg substratul.
Cotinuu răsfoind cărți rare, afișe ale comediilor sale jucate în premiera, fotografii, scrisori și telegrame. Și alte ilustrate sunt ordonate în camarele casei memoriale. Momemtele importante din viața dramaturgului constau în anii de școală de la Ploiești, afirmarea în teatru și proză plus principalele publicații pentru care a colaborat.
Îmi place, dar se termină. Tre’ să revin în 2018. Ce fain se scurge timpul! Implacabil, ha-ha, așa cum a fost mereu. Însă nevoile de bază s-au schimnat nițel De la hrană, apă și adăpost am ajuns la telefon, cafea și grija față de ceilalți. Apropos, de hrană, aș mânca ceva, dar nu știu unde, nu cunosc orașul. Mă sprijin de telefon până … într-un mall. Doar aici pot mânca, oferta-i vastă: cartofi, grătar, salată sau o combinație din toate trei. Ori shaorma. Restul crâșmelor sunt rezervate pentru nunți și botezuri. Nu știu unde se țin pomenile și divorțurile, dar ce contează. Petrecere să fie! Mai ales când icrele pe lime, aspicul de curcan cu legume, rulada de cașcaval cu piper, crepes cu somon și sos de hrean ori coșulețele umplute cu mousse de ficat de pui sunt stropite cu vreun Single Malt sau alte finețuri.
AlexandruAlupei .Blog 