Pe o rază de câţiva kilometri în jurul Bucureştiului se găsesc mostre, în mare parte ruine, a ceea ce a fost odată boierimea mioritică. Din păcate această autostradă s-a transformat încet-încet într-o uliţă, un drumeag uitat. Chiar dacă au trecut foarte mulţi ani, vreo două generaţii de-atunci, singura diferenţă în parcurgerea distanţelor e dată de mijlocul de locomoţie; timpul deplasării e acelaşi. Dar asta nu-i vreo noutate, face parte din cotidian.
Îs` puţin şceptic, nu mă avânt. Nici n-am cum. Cei 60 km care leagă capitala de Măneşti, Prahova, îi parcurg în ceva mai mult de 1,5 h. Un fleac. Localitatea se zbate într-un ocean de anonimat, încremenită fiind în negura timpului. Poate clădirea nouă a primăriei şi grădiniţa de lângă dau o palidă culoare aşezării. Vis-a-vis se (mai) sprijină, într-un ultim par, conacul, bijuteria – cel puţin asta deduc din pozele îngălbenite, în care a locuit cândva familia Mănescu, cea care a şi dat numele localităţii.
S-a ales praful de edificiul în cauză, dar cu largul concurs al lui Theodor C. Văcărescu, Mareşalul Curţii lui Carol I la acea vreme, edificiul a fost reconstruit între 1882 şi 1892, cu influenţe inspirate din modelul Castelului Peleş. Ulterior, prin alianţă, domeniul din Măneşti a trecut în posesia familiei Callimachi. Însă naţionalizarea nu l-a iertat, a trecut în proprietatea celor alergici la frumos. Şi i-a fost rapid găsită o întrebuinţare, devenind instituţie medicală destinată copiilor bolnavi de tuberculoză. Clasic, pentru monumentele valoaroase confiscate naţionalizate. Cutremurul din `77 a pus şi el umărul la deteriorarea edificiului. Iar la pachet cu indiferenţa, lipsa fondurilor, alinierea greşită a planetelor, ghinionul, toate, muribundul a fost împins, uşor-uşor, spre pierzanie. Apreciez că, indiferent de planurile de re… bla-bla a ruinei, sfârşitul e inevitabil. Noroc că nu trebuie dus la groapă, se află exact lângă Biserica Adormirii Maicii Domnului.
Paznicul domeniului, un venerabil septuagenar, n-a cedat neam la rugăminţi. Doamne fereşte să intraţi! Cum să vă las?, se poate interpre… , şi nici măcar nu m-a interesat argumentul, i-am întors spatele.
Pentru puţină destindere am trecut pragul Conacului Pană Filipescu, în Filipeşti de Târg, Prahova, aflat la vreo 15 km depărtare de Măneşti. Ehe!, altceva. Edificiul e scos din cutie, chair dacă a fost ridicat undeva prin 1650. Fiind renovat recent, conacul construit în stil tradiţional a găzduit cândva vasta bibliotecă a lui Constantin Cantacuzino. Foişorul de la intrarea, arcadele frumoase şi zidurile groase de vreun metru duc puţin cu casele, culele boierilor din oltenia. E foarte frumos, iar gazda-i trăznet! Observ de la salutul de întâmpinare că nu am d-aface cu o moară stricată, cum am întâlnit în majoritatea tururilor ghidate din alte muzee. Savurez fiecare cuvânt pe care-l aud, iar toată povestea e împachetată exemplar. Chiar şi un ignorant ca mine poate fi fascinat de cultură şi istorie dacă informaţia-i transmisă … altfel. Negreşit, ghidul trăieşte pentru conac. Ce înseamnă un om pasional!? Pardon, pasionat. Fantastic! Plus că l-am cunoscut chiar pe logofătul Pană Filipescu. Ce-i drept, reîncarnat, în trupul simpaticului căţel din curtea domeniului.
Cu zâmbetul pe buze, foarte bine dispus după dineul boieresc, plec spre Micul Trianon. E la o aruncătură de băţ, la Floreşti, tot în Prahova.
Inspirat din Micul şi Marele Trianon din grădina Versailles-ului, Ion D. Berindey a proiectat Palatul Cantacuzino, iar constructorii francezi i-au urmat planul arhitectural. L-au construit în stil electic francez, imprimându-i elementele rococo. Toată tehnica de vârf a vremii a fost folosită la cosntrucţia palatului, de la încălzirea centrală la betonul armat. Grădina din faţă coboară în trepte spre albia Prahovei, a cărei apă alimenta bazinul aflat la intrare. Închid ochii şi-mi imaginez ce ar fi fost acolo în urmă cu vreo 110 ani. Grădini luxuriante, statui, canale cu apă, … Un mic paradis.
Îmi ridic însă pleoapele, iar prin faţa retinelor defilează umbra unui palat care nu a fost terminat vreodată. Mai trebuiau definitivate câteva finisaje interioare, însă acestea nu s-au mai realizat vreodată pentru că Nababul a murit, iar fiul acestuia – care a moştenit edificiul – nu a fost interesat de această construcţie. Se pare că nimeni nu a mai fost interesat, în adevăratul sens al cuvântului, de atunci şi până azi. În locul sălilor de bal se pot observa arbori crescuţi printre ruinele parterului. Din albul calcarului de Albeşti, considerat p-atunci la fel de preţios ca marmura, a rămas doar o negrealogălbejeală. Toată grandoarea s-a rezumat la o relicvă. Păcat!
După două înmormântări şi o nuntă revin acasă, încercat fiind de stări contrarii. Oricum, întebările care-mi vin în minte nu-şi au rostul. Eventualele răspunsuri ar fi de prisos. Prefer calea uşoară; un şpriţ şi o ţigară.
AlexandruAlupei .Blog 