Cabana Gârbova

S-a mai golit clepsidra timpului de când n-am mai încălțat bocancii de munte … Off, nu așa. Poate astfel:

Drumuri la kilogram, tur-retur, de-alungul a douăzeci ani între Azuga și Predeal, cu mașina, mai răruț cu trenul. Acum însă e despre drumeție, peste Vf. Clăbucetu Taurului, cu popas nu la vânzătorii ambulanți și afinele așternute în galantare procurate de prin angrouri, ci la Gârbova – numele e … definește în tocmai așezământul.

Cu mai mulți mici, dar și câțiva mai mari doar ca vârstă, traversez fraudulos DN1, pe sub pasarelă (pustie-i Azuga, doar trei veterani la birt) și apuc direct poteca marcată cu triunghi albastru. Dacă primele pante sunt anevoioase, ultimul kilometru dinaintea golului alpin e covârșitor, presărat cu multe suflete și sudoare lepădate  de-avalma. Greu, nenică, pe panta asta! Totuși, nu înțeleg de ce e a prostului. Poate e a drumețului isteț. Sau a toporașilor. Poate a soarelui, a primelor zvâcuri primăvăratice timpurii.

Mă rup de grup, cu acordul ghidului. Parcă știu de ce. La cabană dau de o creolă, vai, rătăcită într nevorbitu` limbii mele materne, nevorbitul în general constat ulterior, foame de lup și mai multe necunoscute. Asta-i, Alexe, pentru tine.

O pun la masă și-i dăm la taclale, mâncând, ea, hulpav. Eu cu mâna, ca la coasă, domnița ca la Windsor. Canadianca-i elegantă și, cum altfeel?, fermecătoare. Degeaba cer haleală de post, tânjesc la altele. Necuratul lucrează asiduu, mă rog Bunuțului să nu mă lase. Savurez întâlnirea, pot fi actor și observator în egală măsură. Păcatele, alea știute cel puțin, sunt cât casa, bălesc, trupul îmi freamătă. Duduia însă mă îmbie, îmi solicită numele când mă pregătesc s-o scot din cabană, pentru a o trimite în pustiul valonat dimprejur. Dar cazna se finalizează după ce efectiv îi refuz cererea numărului de telefon ignorând și restul întrebărilor. Nu și aspectul. Pentru o noapte, două sau mai multe prețul ar fi colosal. 

Pleacă amazoana, achit soteul de ciuperci, mămăliga, murăturile și cafeaua și ceaiul – 75 lei, mă las în scaun sorbind bruma ceaiului rămas. Apare și gașca cu care m-am tot intersectat la urcare, au dozele de bere parcă o prelungire a mâinilor. Și aici tot bere comandă. Câtă pot bea? Multă? Nu, toată. 

Monumentul văzut mai devreme, urcând, ajută în a-mi drege mintea și imaginația. E dedicat unora căzuți în primul Mondial. Poate aidoma Frontului de Vest, la o scară estică. N-are sens, orgiile-s orgii fără vreo comparație; trimit un gând de mulțumire ostașilor. Și un altul Touch Me-ului Samanthei Fox.

Privindu-i pe ăștia mici gândesc, nu întreb, cât dram de iubire au față de ei înșiși, de ceilalți, de viață, de tot. Probabil câte un (in?)finit de căciulă, încă nu-s alterați. Să rămână așa. Că pe munte tot merg, iar pe telefon, măcar azi, nu stau. Continuu, fumând, admirându-le abilitățile desăvârșite pe derdelușul de colea. 

Până în Predeal parcurg o coborârea mai mult sau mai puțin domoală, cu o ultimă porțiune suprapusă pe pârtia de schi dezolantă azi, închisă, lăfăindu-mi faldurile burdușite mai devreme cu potoale încă nedigerate.

Trenul garează după o așteptare de două ore și încă una, întârzierea, omorâte cu lectură și un nou joc – Hi-Ha-Ho. Confortul sccaunului vagonului e păcătos, prea confortabil, îmi prilejuiește întrebări în van. Cu gândul la canadiancă … de ce nu i-am dat numărul de telefon educatoareai din București?… adorm.