Un alt concurs de triatlon

Pășesc pe malul Crișului Repede și foarte rece după mai multe ore petrecute la volan într-o companie plăcută: înverzitele coline transilvănene de jur împrejur, eu cu mine, tata și, în boxe, Dire Straits, Demis Roussos, BZN. O scurtă plimbare printre frumoasele clădiri din zona centrală mi-e suficientă pentru a întrevedea pericolul; sunt pe cale să descopăr un muzeu arhitectonic în aer liber. Oradea e spectaculoasă!

sursa foto: orangesmile.com

Cu destul efort reușesc cumva să ignor stilul bastionar al cetății mediavale, curentul baroc și infuzia secessionului marcat de influențele Art Nouveau impregnat de arhitecții locali. Încărcătura arhitecturală e fastuasă. Pe lângă aspectul îngrijit, frapează localnicii, și ei din altă lume. Orașul ăsta respiră, trăiește. Pare definiția sănătății și a relaxării. E locul în care mi-aș duce, senin, restul zilelor. Începând de luni.

#SlowLivingCity nu e pentru mine azi, mâine și poimâine. Nu deranjez rucsacul care conține aparatul foto, ghidurile turistice locale, blocnotesul și creionul. În detrimentul hoinărelii apelez la trisuit, costumul din neopren, bicicleta de contratimp și restul accesoriilor pretabile concursului de triatlon organizat de X-Man România.

Privesc spre momentul startului, iar pân` atunci voi păstra linia apucată de ceva timp. În afara tutunului, abstinență pe linie. Am înlocuit recent bucuria vieții cu rațiunea sinonimă cu traiul optim, să nu-i spun liniar. Fix regimul ăla care mă ajută să mor (mai) sănătos. Pe ultima sută fiind, las baltă telefonul și-mi provoc puțină suferință emoțională pe care s-o lepăd sâmbătă de-a lungul celor 1,5 km înot, 92 km bicicletă, 21 km alergare, tocmai pentru a nu-i parcurge ca pe promenadă.

Prileju-i bun pentru Ziua în care m-am iubit cu adevărat. Printr-un curaj nemaipomenit, o căutare îndelungă, o doză de scrânteală, Andreea Săvulescu își pune viața pe tapet. Consternarea constă în similitudinile dintre a ei și a noastră, a celor mai mulți. Tehnică, știință, conștientizare, profunzime, crudul adevăr, emoție, inocență, multă agonie, mai puțin extaz se îmbie armonios. Totul e optim împachetat pentru a pătrunde în industria farmaceutică sub formă de comprimat, panaceu, nu pentru a estompa efectul.

După un asemenea festin n-am decât să încrucișez palmele la ceafă, să-mi umplu timpanele cu susurul apei și să-mi bucur privirea cu bogatul coronament al arborilor poziționat între mine și văzduh; sunt lungit pe bancă.

Feeria se năruie, mă readuce în simțiri, când iubirea (nu de sine), această nebuloasă, mereu improbabilă, îmi dă târcoale, îmi umple mintea întunecând-o. Iar inima se pune și ea pe pompat. Freamăt, cuget, înghit în sec, arunc în eter o salbă de întrebări a căror răspunsuri sunt utopice.

Îl îmbrățișez pe Liviu Rebreanu, agonizez cu Adam și Eva până când sufletul îmi devine un fulg. Veșnicul amor dintre două suflete, căutându-se în epoci diferite, în întruchipări succesive. Redescopăr originalul neprețuit al iluziilor eterne…

Poate că azi destinul îmi pune în cale o stâncă, dar până mă dumiresc înot, pedalez și alerg. Îngheț mai bine de juma` de ceas în apă. pedalez spre trei ore înfrânându-mi cu mari eforturi pornirile, dorința de mai tare și mai repede pentru a nu claca la alergare și fug fără să gândesc. E numai despre aici, acum!

Refulez timp de 5:11:40. Îmi torturez organismul, golesc mintea, privesc către suflet. Pe cât e de înfricoșătoare această dezechilibrată balanță, pe atât e de reconfortantă.

Imperfecțiunea asta constituie esența. Și o îmbrățișez iar și iar. Îi venerez abisurile, culmile desăvârșite în paradisuri. Și tot ceea ce nu-i bun ori rău, urât sau frumos, adevăr sau fals, întuneric ori lumină. D-asta și ador iubirea improbabilă.