Moda rezoluțiilor

Ce sunt mai exact rezoluțiile de Anul Nou? Poetul, cam cinic, ar fi răspuns: o listă cu musaiuri de îndeplinit; valabilă prima săptămână a lui ianuarie.

Mai alaltăieri mă raportam infatuat la ceea ce numeam rezoluții, la modă fiind – trebuie scrise. Însă constat că nu am observat vreo însemnătate. Atunci ori nu înțelegeam, ori nu știam, ori răzleț mai citisem că nu suntem singuri niciodată. Cel mult solitari.

Cu sufletul și gândul … și fărâme trupești îndreptate spre

Oglinda

După treizeci luni de la publicarea lui într-o obscuritate pe care încă o îmbrățișez, azi (mi-) am citit jurnalul. Nu am simțit nevoia, nici curiozitatea nu m-a împins. Și totuși am făcut-o.

Îl privesc, roșesc citind prefața iscălită de Avram Iancu – Bibiliotecarul Înotător, continuu cu cortina trasă de Alexandru Codreanu – prietenul pe care nu-l cunosc (la fel cum nici pe ceilalți nu-i știu), și trec cu o indiferență infinită la parcurgerea unui trecut imortalizat și înmagazinat în mai multe pagini.

Mă rușinează

Micii Exploratori

E de bon ton pălăvrăgeala despre educarea cu blândețe a copiilor, de la biberon până … până dincolo de locul în care mutul și-a înțărcat iapa. Dar cum să te ingrijesti de propria odraslă când tu habar nu ai să te ocupi de tine însuți, să-ți gestionezi trăirile, emoțiile, viața în general? Faci ce și cum poți trecând prin timp. Sau apelezi la cei care se pricep.

Peste sfarșitul de săptămână am asistat la dizertația susținută de opt copii prin glacialul Ciucaș, la finalul cursurilor parcurse succesiv în munții Baiului, Piatra Craiului si Bucegi. Ieșirile nu au fost doar despre bulgăreală și construit cazemate sofisticate. Modulul intensiv

Interviu cu Alex Ion

Despre antrenamente cu un sportiv de performanță

Triatlonul, sport de nișă pe meleaguri mioritice, produce spectacol în spațiul carpato-danubiano-pontic și nu numai. Din păcate elita României în această disciplină numără încă puțini membri, fiind foarte compactă și (aproape) inexpugnabilă.

Însa lucrurile sunt dinamice. Fără a tânji după laurii podiumurilor, tot mai mulți amatori de înot, pedalare și alergare, ajung la finalul unui Sprint (750 m înot, 20 km bicicletă, 5 km alergare) sau la capătul unui Olimpic – de două ori mai lung decât sprintul. Foarte râvnit e Half-Ironman cu ai săi 1,9 km înot, 90 km bicicletă și 21 km alergare. Mai departe, Ironman-ul lung cât două half-uri nu mai pare chiar o himeră.

Cel mai greu este să ieși din casă. Odată ce ai ieșit, antrenamentul este ca și făcut.
                                                                           - Alex Ion

Final de drum. Pe podium

După ce toate greșelile au dispărut iertându-mă, îmbrățișez clipa. Briza-i ușoară, lumina reflectoarelor începe să se estompeze. Nu m-am săturat să mă joc, nu-s sătul de acești doi ani și jumătate. Nici măcar nu lăcrimez privind strălucitorul soare. Dar sfârșitul vine mult prea curând și nici măcar nu-mi doresc mai mult timp.

Scot șublerul, e momentul statisticii. Progresia se conturează și ea, inerentă fiind imediat după ce am îmbrățișat noul embrion. Acum e despre triatlon.

19.09 – Țigara de după

Jurnalul Ironman poate fi citit integral, aici

O salbă de mesaje îmi destinde dimineața, cuvintele frumoase alină durerea fizică.

Cât de plăcut e să primești felicitări și complimente! Sunt sigur că și altora le-ar plăcea. Minunat, le voi oferi mai des motive să zâmbească. Încep chiar acum, scriind și trimițând mesaje. Le răspund și expeditorilor de mai devreme, vorbesc minute bune la telefon cu cei pe care îi iubesc.

De pe șezlong privesc înspre largul mării orizontul, chiar și ziua de ieri. Revizuind-o nu-mi rămâne decât să surâd, să-mi mulțumesc, să mă înclin în fața Universului și să desfac o bere (vinul îl păstrez pentru diseară).

18.09 – (You are an) Ironman

Jurnalul Ironman poate fi citit integral, aici

Să fumez sau nu? Asta e singura dilemă ivită înaintea zorilor. În rest, pace. Calmul cu care m-am trezit mai-mai că mă neliniștește.

La 5:30 sunt la cafea și cele două țigări. Peste alte 15`  mănânc ca într-o zi normală, exceptând dulciurile. Vărs chiar o lacrimă tânjind la teribilul chec cu ciocolată. Nu-i bai, mâine îmi torn și-n cap deliciosul desert. Îmi promit!

Pe străzi e aglomerat, dar o liniște ca de mormânt. Lumea se scurge din incinte spre nebunia de peste zi: concurenți merg privind spre un punct fix, iar însoțitorii lor, chiar și copiii cei mai mici, tac mâlc. În schimb, tranziția și zona startului sunt animate, forfota-i mare. 

17.09 – Ajunul (your time will come)

Jurnalul Ironman poate fi parcurs aici, integral

Mereu am preferat ajunul în detrimentul sărbătorii, în special al Crăciunului. Însă azi e diferit. De fapt, a fost. Scriu retroactiv, la ceas de seară; m-am relaxat la finalul unei zile trăită intens.

Oh, the wind is gently blowing as the light begins to fade.
I`m sick and tired of playing it of, sick of this parade.

Odihna de ieri noapte prevestea privitul tavanului, spectacol terminat cu puțin înaintea zorilor de azi. Am dormit foarte puțin, adormind spre dimineață. Mai mult mahmur, mă adun cumva la micul dejun încheiat cu două cafele și recapitularea todo list-ului lung.

16.09 – Căzut din pom

Jurnalul Ironman poate fi citit aici, integral

Mamăăă, ce bine am dormit! Și mult! Opt ore. Surâsul se dispersează privind pe după storuri ploaia maruntă. Și pentru că vremea nu-i frumoasă sau urâtă, doar e pur și simplu, revin la starea euforică de îndată ce îmi suflec mânecile.

În afara manetei frânei spate (atârnă) restul echipamentului e brici. Montez și reglez bicicleta, ung lanțul, fumez în timp ce sorb un espresso mai tare ca pălinca, înfulec un croissant, două felii de chec cu ciocolată și o prăjitură dumnezeiască cu fistic și migdale; mă înfințez la stand pentru ridicarea pachetului de concurs. Numai după ce trec de procedurile de verificare … îmi revine scena cu Ștefan Iordache în Cel mai iubit dintre pământeni, cu deosebirea că nu mă uit dușmănos. Sper!

15.09 – După doi ani

Jurnalul Ironman poate fi citit aici, integral

Mijesc ochii cu mult înaintea cocoșului. Mulțumesc patului pentru găzduire, însă nu renunț la confortul așternutului decât după o recapitulare sumară a celor treizeci, și ceva, ani de când sunt p-aci. 

Ca mai mereu în momentele de agonie și extaz sunt doar eu și copilul din mine. Pășind nițel în spate se lărgește spectrul. Familia, toată, alte familii (m-am perindat prin câteva), un copil excepțional (formidabil pleonasm, toți sunt aidoma, de altfel), foste și actuale prietenii desăvârșite întregesc tabloul. Iar retușurile poartă amprenta celor câtorva femei care m-au îmbogățit împărtășindu-mi lumi feerice, total diferite! Aici mă poticnesc, cred că și roșesc savurând amintirile.

Drumeție cu clasa a IV-a

Iată-ne ajunși la finalul drumului pe care l-am avut de parcurs împreună. A fost o călătorie inițiatică fascinantă, spre mintea și sufletul fiecăruia dintre voi, cu satisfacții și neîmpliniri, cu bucurii și tristeți, cu suspine plăcute și mai puțin plăcute, cu emoții multe…

Introducerea mirobolant de plată este fix ceea ce copiii absolvenți ai ciclului primar n-ar aplauda atunci când vor atinge apogeul vieții. Tocmai pentru că în jurul vârstei de unșpe` ani lipsa concretului e reprezentată de abstract.

Un alt concurs de triatlon

Pășesc pe malul Crișului Repede și foarte rece după mai multe ore petrecute la volan într-o companie plăcută: înverzitele coline transilvănene de jur împrejur, eu cu mine, tata și, în boxe, Dire Straits, Demis Roussos, BZN. O scurtă plimbare printre frumoasele clădiri din zona centrală mi-e suficientă pentru a întrevedea pericolul; sunt pe cale să descopăr un muzeu arhitectonic în aer liber. Oradea e spectaculoasă!

sursa foto: orangesmile.com

Muzeul vârstelor

Aștept cântatul cocoșului în compania cafelei și-a țigărilor. Fără monoclu ori cămașă-vestă-sacou, răsfoiesc revista presei online. Echipat fiind în pijamaua aia de se purta mai ales în spitalele anilor 80`.

Zăbovesc nițel asupra unei știri legate de cum dorm plozii nordicilor în aer liber iarna. Fascinația mă trimite în profunzimea Google; umplu desaga de îndată.

            N-am cum să nu-mi amintesc cele mai multe ieșiri cu fi-miu, mic, chiar țânc. Indiferent de anotimp, soare sau nori, vânt ori ba, frig sau arșiță, mai multe mămici – etalon al creșterii odraslelor optim – m-au alungat în pustiu pentru iresponsabilitatea fățiș arătată; copilul n-avea fes.

Nuntă-n Basarabia

     Ceasul bate opşpe’, sunt în fața Sălii de Aur. Sigur, remarc punctualitatea „fraților” de peste Prut, dar nici ideea mirilor nu-mi rămâne indiferentă. Conii tocmai întâmpină musafirii. Lângă şampanie şi vorbe dulci se aşterne clipa devenită eternă într-o fotografie. Coada la poze e chiar mai lungă decât rândul la alocații din perioada adolescenței mele.

     Parc-aş fi în City-ul londonez. Majoritatea plimbăm paharul pe luciul mesei zâmbind. Agăț de pe tavă un alt coniac mic, mă plimb, mai beau un coniac şi încă unul până când fiecare invitat pozează alături de miri. Îi invidiez pe cei din urmă pentru zâmbetul perpetuat vreo 120 minute. Chiar şi după finisarea procesiunii cei doi par foarte fericiți, zâmbetul le-a rămas întipărit, abia pot articula. Nu-mi rămâne decât să

A fost odată IRIS

     O banală dimineață, o melodie faină, o șosea lată. Și perspectivele unui drum lung pe meandrele patriei. Împreună au stârnit amintiri despre trecutul nu foarte îndepărtat. Seamană a nostalgie. Da, exact acel sentiment pe care cu câțiva ani în urmă îl consideram prietenul cel mai bun al vârstnicilor. Doar al lor. Ehe, mai sunt ani lumină până `ntr-acolo, îmi tot repetam. 

     Părul m-a lăsat de izbeliște, orele de sommn au devenit tot mai importante, alimentația și ea are nevoie de o  mai multă atenție, chiar și toanele prind rădăcini serioase, ce mai?, anii trec. E fără urmă de tăgadă, apogeul platitudinilor. Dar cum se scurge timpul?

     Din când în când mă așez puțin pentru a privi peste umăr, în tihnă. Derulez, opresc filmul, mă uit mai atent, iar desfășor banda, trag linie. Îmi place acest exercițiu. E interesant, chiar benefic, mai ales prin prisma faptului că sunt printre cei mulți care au picat examenul trăirii numai în prezent. Nu mai menționez că nici lupul de stepă a lui Hesse nu sunt; mă refere doar la imposibilitatea de a vedea cum ar fi decurs viața dacă aș fi ales alt drum la răscrucea concretului ori a gândurilor. Un remediu, singurul de fapt, constă în

O linie dreaptă?

     Printr-a doua am fost întrebat de doamna ce vreau să mă fac când voi fi mare. Ce să răspund? Nici nu ştiam dacă sunt băiat sau fată. Dar am ridicat din umeri … şi imediat după, am rostit poliţist şi/ori doctor. Parcă şi pompier.

     Timpul s-a scurs, a urmat capacitatea. Un examen fără orizont. Alţi patru ani, în liceu – mamă, scuze că-ţi reamintesc- extraordinari şi ei (normal, pentru mine). Bacul? O formalitate; l-am trecut pur şi simplu, nimic notabil. Şi tot nu ştiam încotro. Universitatea trebuia terminată, conştientizam asta, dar convingerea? Trebuie să fac ceea ce în doresc sau ceea ce trebuie? Chiar dacă ambele au acelaşi sens… A trecut şi ea.

     Întâlnindu-mă cu viaţa am

The Hollywood Vampires

     Au un an de când formează grupul şi zeci de când încântă prin aparițiile lor individuale. Alice Cooper și Joe Perry nu au nevoie de cărți de vizită, sunt deja legende. Johnny Deep e și el imens, dar ca actor. Însă mi-e greu să cred că cei doi rockeri grei cântă cu un novice. Rămâne de văzut…

     DJ Hefe și Robin and the Backstabbers vin în deschidere, nu mă interesează. Ajung la Poarta C, Romexpo, ora 20.20, cu 40 de minute inaintea începerii main event-ului. Coada-i până la SNSPA, adică lungă de 300 m. E clar, intru când se termină. Aprind o țigară, aștept. N-o fumez toată; minunea se întâmplă.

Cu maşina? Nu, merci.

     S-a scris fluviu despre traficul rutier dâmbovițean, articole peste articole; dezbateri, la fel, cu toptanul. Și continuă toate acestea. Am văzut și am participat la manifestări de conștientizare a populației despre beneficiile decongestionării căilor de rulare, sub mai multe forme: bicicletă, RATB, role, … în fine, transport alternativ. Momentan, degeaba. Sigur, se vor face parcări sub și supraterane, kilometri de piste, regia de transport public va tripla numărul mijloacelor de transport, însă va mai dura; personal nu le voi prinde.

      Am înţeles de mulţi ani că lucrurile nu se schimbă peste noapte, motiv pentru care

Iarnă

 

     Cele mai frumoase clipe

Noi pe munte le-am trăit.

     Nu uitaţi că-ntotdeauna l-am iubit.

     Iar acum la despărţire,

Totu-mi pare aşa ciudat,

     Când c-o lacrimă-n privire,

Am plecat.

Versurile se găsesc pe un perete al Cabanei Diham

Toamnă

     Despre toamnă ce-ar fi de spus? Ce am învăţat în şcoala primară? Că-i ajunul iernii? Că se recoltează? Că începe anul şcolar? Bla, bla, bla?

       Deja-s sătul de întrebări, plictisit, şi nu ştiu ce să scriu…