A fost odata un vis frumos
Cu un baiat si…
…in ultimii ani am tot asteptat ziua in care voi fi dezmierdat de ale sale raze, pe acoperisul celui mai spectaculos munte, sa impletesc acolo a Craiului cununa. Ne-am intersectat cativa ani, a fost mereu acolo, era imaginea paradisului, simbolul bogatiei, dar nu vedeam. Am fost orb.
Iata-ne la drum! Am pornit din Plaiul Foii spre Spirlea, pe drumul pietruit umbrit de brazi inalti, incaruntiti de usnea barbata.
Dupa un scurt ragaz in mica poienita langa refugiu, si 30 de minute plimbate, am ajuns la Zaplaz. M-am trezit contempland in fata portilor paradisului. Daca pentru decorarea Baptisterului florentin a fost nevoie de geniul lui Ghiberti, Zaplazul a fost desavarsit de gingasia naturii.
Am trecut pragul, in bocanci fiind, si am pasit intr-o lume descrisa de cativa cunoscuti ca fiind gazda celui mai greu si mai frumos traseu montan marcat din tara, La Lanturi. Intradevar, timp de cateva ore, intre Zaplaz si creasta am fost la limita! Soarele imi veghea ascensiune, discret, de undeva de sus, asa cum a facut-o mai mereu. Hormonii pompau adrenalina. Eram extaziat. Frica, curajul, nesiguranta, bucuria, toate imi transmiteau un sentiment inaltator.
Pasajele verticale se succedau, fasiile de grohotis mai alinau panta, iar calcarele ma claustrau. Un fir de ata putea ruina totul. Feeric!
Creasta ma astepta onduland orizontul.
De undeva de sus strangeam la piept tot ceea ce poate oferi mai frumos si mai placut acest pamant.
Deasupra, cerul.
Si totusi, ceva lipsea… Pentru cateva clipe l-am regasit, stralucitor ca intotdeauna, dar nu-l puteam cuprinde. Se indeparta. Privindu-ne, i-am urat „ramas bun”; restul e tacere. Pleca in Fagaras.
Lasarea serii reducea mult temperatura, fiind tot mai frig. In refugiul Grind era forfota mare si nici un loc liber. Fara cort, doar cu saci de dormit, incepusem sa facem haz de necaz, incurajandu-ne, ca doar urma o noapte alba cu luna plina, pe la vreo 2 200 m altitudine si cateva grade peste zero. Grozav 😦
Eram la cina, iar la un moment dat, din refugiu apare Ionel, si implicit salvarea noastra. Ionel, din Resita, era intr-o tura de vreo doua saptamani, in fata celei de a treia, singur, batand carari montane. L-am intrebat daca se muta, bagajul sau fiind infiorator.
Auzindu-ne vaicarelile s-a oferit sa ne imprumute cortul sau de doua persoane, nou, scos din tipla. Nu puteam face mutre (noi fiind trei), chiar mai bine, inghesuiti ar fi fost mai confortabil din punct de vedere termic. Puteam dormii chiar afara atunci cand am vandut doi litri de apa obtinand vreo 350 ml de tuica. Celor doi baieti care ne-au dat-o le-a cam fost frica sa o bea. In cazul in care li s-ar fi facut sete, nu aveau cu ce s-o stinga. Detineau putin mai multa apa decat tarie. Am plecat noi fara cort, dar am carat pana-n creasta cinci litri de apa. Am injurat tot drumul din cauza greutatii, dar sus … dupa trei inghitituri am intrat in cort cu haina deschisa.
Dimineata era „minunata”: frig, vant si ceata foarte deasa. Urma sa ajungem la Cabana Gura Raului via Vf. La Om, Ascutit, Curmatura, Prapastiile Zarnestilor.
Cu cateva zile inainte mi-am bucurat privirea cu cateva poze din creasta, cadre surprinse pe timp frumos. Daca aproape tot traseul dintre Grind si Ascutit este periculos, la Timbale e cumplit. Coroborat cu vremea, ma panicasem. Degeaba imi tot explica Gheo ca asa e in creasta, doar putina ceata care se va ridica, bla, bla, ….
Mi-am descretit putin fruntea cand mi-au distras atentia o caprita si puiul ei, pascand la cativa pasi de cort.
Dupa cateva sedinte scurte de autosugestie, m-am incumetat spre Piscul Baciului (2237 m), cel mai inalt varf al masivului, aflat la vreo 15-20 min. de refugiu. Aceasta portiune a fost pasnica, propice pentru gimnastica si inviorare (in contrast cu ce urma!).
Dar am ajuns sus de tot, varful pe care, atunci cand mi-l imaginam privind Craiul din balconul casei, il credeam intangibil.
Nu se vede, dar dadeam din coada. Oricum, nu stiu cum a trecut timpul petrecut in varf. Vise, ganduri, suflet, tot ce aveam mai frumos plecase, undeva in alte locuri, in paradis. In cateva clipe am vizitat toate aceste minunatii care m-au imbogatit in ultimii ani, umplandu-mi sufletul.
Spre Timbale! Gheo ne lumineaza calea; urma portiuea cea mai dificila a traseului.
Intradevar, traseul este coplesitor! Punctul rosu e razlet, pe stanci, parca marcat de o capra neagra. In laterale hauri, in fata si-n spate doar blocuri de piatra. De nedescris, magnific! Fiind imbatat de adrenalina, foarte incordat si concentrat, aveam senzatia ca pot urca Everestul. Nimic nu ma putea retine. Depaseam pasaje aproape verticale, praguri strungi, totul pe muchie.
Timbalele semanau cu fesele unei dame. Prea frumoase pentru a se aseza pe ele, au fost ridicate spre inaltul cerului, putini fiind cei care se vor bucura de ele.
Dupa un scurt popas in Ascutit, am coborat versantul abrupt spre Cabana Curmatura. De aici pana in Prapastii un lin drum forestier, excelent pentru a-ti trage sufletul rememorand cele doua zile. A fost sublim!
Eram la rascruce si-mi place sa cred ca am avut de ales. Nu stiu ce poate fi mai greu in viata decat sa alegi. La fel ca mai devreme, frumosul m-a parasit. Plecase spre acel loc pe care-l stia cel mai bine, in varful coroanei, unde nimic rau nu-i putea diminua stralucirea. Dar nu l-a mai gasit. L-am consolat promitandu-i ca, plecand pe alt drum, pe carari necunoscute, spre o lume noua, vom gasi locuri minunate in care va fi din nou el, altfel.
„Ramai cu bine, visul meu
Si s-auzim de bine,
Te voi pastra in gandul meu,
Voi fi mereu cu tine”
AlexandruAlupei .Blog 
