Iarna pe munte

           

Ridic din umeri întrebându-mă cum o fi iarna pe vreo uliță, fără a recita din Coșbuc. O fac acum, sorbind divinul vin la gura sobei, după trei sfârșituri de săptămână pline ochi cu drumeții montane pe plai mioritic, pe trasee accesibile și în sezonul hibernal, la altitudini deloc amețitoare.

Am întâlnit splendoarea iernii în mijlocul naturii. Vânt puternic în rafale, ger, zăpadă proaspătă, mare, zăpadă îngețată, mixt (zăpadă+stâncă), sălbăticie, peisaje ireale și o altă plenitudine de frumos. Veneam în schimb cu

ceva experiență, echipament adecvat și de calitate plus condiție fizică bună.

Pentru vizitatorii care coboară din autocar în poarta gazdei lor, pe uliță, e feeric. Fix ca-n ilustrate. Localnicii în schimb, tăbăciți de viață, mai cară un buștean, mai pun mâna pe lopată, mai la gura sobei. Ori la birtul la care, după destulă tărie proastă stinsă cu bere și mai proastă, vicisitudinile iernii sunt ameliorate, chiar amorțesc.

Cei mai mulți dintre noi nu facem diferența între poveste și realitate. Între imaginile postate pe platformele de socializare de cei pe care-i urmărim (îi admirăm?) aflați fiind în ipostaze electrizante, la înălțime, și dusul gunoiului la ghena de la colțul blocului atunci când picură și ne e rece.   

O leafă generoasă, confortul debaralei dintr-un residence situat mai departe de periferia marilor aglomerări urbane, prieteniile și relațiile cultivate pe Facebook ori pe Tinder… Poate și dorința de a împinge limitele mai încolo de Calea Lactee și imbatabilele prețuri cu care aproape oricine-și întregește azi garderoba (deja tixită cu pantofi cu toc, espadrile, colanți, pantaloni insuficient de lungi pentru a acoperi și gleznele, sacouri casual style) cu un echipament deloc sumar propice drumețiilor montane, duc spre inerentul sfârșit cauzat de necunoaștere.

Uităm, sau nu conștientizăm, că experiența nu-i sinonimă cu patalamaua obținută la absolvire. Trecem cu vederea că acei câțiva pași prin Șirnea nu-s totuna cu mai mulți pași prin vecinul Crai. Nici măcar o alergare în jurul Herăstrăului nu echivalează cu o urcare în fugă la Curmătură. Și totuși ne aventurăm urcând, ne ducem să cucerim înălțimi fără o bază elementară (fain pleonasm!).

Nu mai departe de urcarea din Șaua Crăpăturii spre Piatra Mică a splendidului Crai, am văzut, iar și iar, drumeți foarte bine echipați, dar lipsiți de abecedarul montan. Mai mult, grupurile care numărau zeci de participanți erau conduse de unul, cel mult doi ghizi. Sigur că excursioniștii își pot cunoaște jumătatea, măcar pentru finalul săptămânii curente, iar organizatorii achită leasing-ul autocarului. Pare un win-win de manual; pentru mersul la plajă.

Evaluarea corectă și dorința de învățare au devenit complementare, din păcate aș spune. Mirajul pocnitului din deget și transformarea imediată într-un alpinist desăvârșit (nici măcar drumeț) dopează cumva serotonina.

Sting țigara, mă pregătesc să termin și vinul, uitându-mă prin timp spre mantaua grea care acoperea solide cunoștințe și experiență, iar inspirația reprezenta doar sclipirea care, pe fondul soclului, îți făcea viața mai ușoară în situații delicate.

Mai nou, citesc că traseele montane sunt închise iarna deoarece salvamontiștii nu intervin acolo… Simt că-mi trebuie o tărie.