Pe Morar am să mă sui!

     Până mai ieri praful s-a depus straturi-straturi pe bocanci, rucsac şi restul recuzitei montane. Anu` ăsta n-am interacţionat cu muntele prins fiind cu alte activităţi, în afara a două-trei cărări bătute.

„Voi pleca, undeva,/Aproape de tine,/Te voi găsi/Oriunde ai fi

Vei avea, undeva,/Un loc pentru mine,/Vei veni/Într-o noapte şi-o zi”

     Fredonând versurile pornesc în puterea dimineţii împreună cu Alex C şi Alex J, spre Buşteni, spre Colţii Morarului. O utopie până … alaltăieri, când am primit invitaţia telefonic. Adrenalina-mi crescuse imediat după terminarea apelului. Reticenţă faţă de necunoscut, imaginea impozantă a Morarului cu ale sale ace, traseul nemarcat, alpinismul şi tehnicitatea sa conferă şevaletul pentru crearea tabloului optim:

Nuntă-n Basarabia

     Ceasul bate opşpe’, sunt în fața Sălii de Aur. Sigur, remarc punctualitatea „fraților” de peste Prut, dar nici ideea mirilor nu-mi rămâne indiferentă. Conii tocmai întâmpină musafirii. Lângă şampanie şi vorbe dulci se aşterne clipa devenită eternă într-o fotografie. Coada la poze e chiar mai lungă decât rândul la alocații din perioada adolescenței mele.

     Parc-aş fi în City-ul londonez. Majoritatea plimbăm paharul pe luciul mesei zâmbind. Agăț de pe tavă un alt coniac mic, mă plimb, mai beau un coniac şi încă unul până când fiecare invitat pozează alături de miri. Îi invidiez pe cei din urmă pentru zâmbetul perpetuat vreo 120 minute. Chiar şi după finisarea procesiunii cei doi par foarte fericiți, zâmbetul le-a rămas întipărit, abia pot articula. Nu-mi rămâne decât să

Conacul Bellu și Crama 1777

     Până la ciupercile cu maioneză și piftie, la ouăle umplute și salata de boeuf, privesc peste umăr cu jind spre neverosimilul porc. Încă-i (re)simt aroma mai ales dimineața, când aerul camerei e încărcat de ceea ce până ieri au fost jumări, caltaboș, leber, cârnați ori tobă.  Între două chiolhane găsesc răgaz pentru a parcurge o porțiune scurtă din Drumul Vinului prahovean. Nu, nu dau iama în beciurile vinăriilor compactate în Podgoria Dealu Mare – tot servesc vin de câteva zile, iar pân` de Sf. Ion nu gat, trec pragul a două locuri tabu în aste-zile. 

     Dreg vocea, îndrept haină peste pieptul bombat și burta suptă cu tot cu alea` două kile luate în trei zile și bat la poarta

Brevets randonneur mondiaux 400

     Contemplez Arcul… Gândurile m-au încremenit. Majoritatea constituie întrebări. Cea mai stringentă e seacă: De ce fac asta? Poate voi afla cândva, momentan ridic din umeri. Privesc înainte spre cei 400 km întinși la poale de munte și prin vastul Bărăgan, amicul meu de ieri-alaltăieri.

     Iată-mă, depășind cumpene legate de logistica unui astfel de periplu ori capacitatea fizică și mentală, în fața brevetului de 400. Totuna cu 27 h, cel mult. Suficient pentru a trece prin punctele de control în anumite intervale de timp prestabilite. Sunt familiarizat deja cu formatul. Linia startului e desenată în dreptul Arcului de Triumf, la fel și cea de sosire. Așa arată pe tapet.

     În teren e altfel. De exemplu

BikeXpert Alpine Challenge

     Știu, pare a fi ceva crâncen în jurul Alpilor. Nu, nu e chiar bombastic, însă e dur. E mioritic. Adică un concurs  serios. Găzduiește campionatul național de MTB, proba de maraton. Chiar dacă Pucioasa nu e Courmayeur ori Chamonix, dealurile subcarpatice nici ele nu-s în vecinătatate unor mumți (foarte) înalți, competiția se vrea tare. Și e!

     La start văd e-bike-uri și ai lor cetățeni – o tanti e în fustă – răsfirați printre MTB-uri clasice a căror rideri, unul și unul, își etalează gambele doldora de putere acumulată cu sudoare și trudă. La mine nu mă uit, doar o pup pe Doris și-i dau bice. Împreună cu ceilați amatori înscriși la tura scurtă – 39 km.

     Plec greu, de la coada vacii, și regret

Munții Baiului

     Sunt tot acolo unde i-am văzut de sute de ori. Cel puțin din mașină ori din tren. Însă tot în umbra vecinului Bucegi, net superior. Azi le-a venit rândul.

    Tura programată pe genunchi însemna o plimbare mai lejeră în raport cu grozavia din urmă cu două săptămâni, chiar dacă distanța e cam aceeași; azi 41 km. Ce mai? M-am prezentat relaxat, laurii găsiți la finele 1 day Challenge urmau să mă poarte de la sine peste coama munților Baiului.

     

1 day Challenge

     Anul trecut nu am participat. De frică. Teamă de wild, de rugged, de epic. Într-un fel de propria-mi persoană. Asta și pentru că nu am făcut diferența, pe care o văd azi, între cele două competiții: grozăvia a 4 zile intangibile momentan sau luatul la trântă cu o zi de pedalat MTB pur, manșă la a cărui start, și final, mi-ar fi plăcut să fiu.

     Astă-dată a fost altfel. Cu taxa plătită de prin martie, 50 euro, n-a mai rămas decât să-mi urez succes și să bag alți și alți bani în echipament, în jucăria unui băiat căruia îi place mult pe două roți. Despre antrenament

Momente, schițe, poezii.

     Ploieștiul reprezintă doar un alt oraș mare pe harta țării. Poate o haltă, un punct de tranzit între centru și sud, cu izul său specific. Bine, rafinăria de lângă e de vină. Câțiva, nu mulți, trec anual pragul Universității Petrol-Gaze. Alții, foarte mulți, trec săptămânal de ușile glisante/rotative – aici nu sunt praguri – ale celor trei shopping center-uri din localitate. Altfel spus, un oraș industrial. Populat în consecință.

     Printre puțin verde și foarte mult beton, între gropi, cenușiu, dezordine arhitecturală și oameni ce par posomorâți, cocoșați de grijile traiului cotidian, găsesc altceva. Nu neapărat galeria echipei de fotbal Petrolul Ploiești și Centura de Vest ori Aerodromul Strejnic, nu. Trec și peste Muzeul Ceasului, deja bagatelizat, dar acord un răgaz mai lung Muzeului Petrolului; vinovat a fost însuși ghidul. Frumos personaj, făcut pentru ghidaj, tobă de istorie, cald, jovial, haios … uman! Mi-a amintit de geamănul și omologul său de la Muzeul Mineritului din Petroșani.
Rătăcit în cartierul Transilvaniei, oarecum la umbra mall-ului, îmi croiesc drum

Randonnée distant 300 km

     Săptămâna lucrătoare s-a scurs lin, fără emoții. Puțina experiență căpătată la tura trecută, cea de 200 km, m-a relaxat nițel. Acum am o vagă idee despre ceea ce înseamnă ore întregi petrecute-n șa. Fizicul e dornic, abia așteaptă cei 304 km și diferența de nivel de vreo 800 m din cadrul brevetului de 300. Psihicul, în schimb, ezită. Cum voi rezista în nesfârșita stepă a Bărăganului?, e întrebarea care sună deșteptarea. E 4:50, sâmbătă.

     Cântarul indică 80.2 kg. Halesc un mic dejun frugal, beau o cafea și o întind spre Arcul de Triumf. Sunt în ușoară întârziere, vreau musai să plec în traseu la prima oră, la 6. Și reușesc, căci ajung cu câteva minute înainte de ora stabilită. Clepsidra cerne și în timp ce recapitulez itinerariul. Punctele de control sunt situate la bornele 38  – Grădiștea, 116 – Lehliu Gară, 170 – Slobozia, 234 – tot la Lehliu Gară și sosirea, km 304, la Arcul la Triumf. Ah!, și consult, din păcate,

Biciclist cu diplomă

     E sîmbătă, 6.45. Încerc să-mi mențin temperatura corpului ridicată în timp ce un el și o ea tocmai ies din BOA chicotind. Sunt în jur de 5 grade, iar pe lângă mine mișună alți aproximativ 150 cicliști. Așteptăm startul brevetului de 200 km. E primul din seria clasicelor, urmează cele de 300, 400 și 600 km. Plus, între 10 și 15 august, colosalul de 1200+, adică Drumul Dunării, lung de 1400 km. Ehe, cum ar fi să…?

     Am emoții, nu am mai pedalat 200 km dintr-o bucată practic, chiar dacă am o vagă idee despre ceea ce înseamnă anduranță în ciclism. Trebuie doar să-mi găsesc ritmul. Constanță-i cheia, îmi spun. Ăsta nu-i concurs. Startul are loc între 7 și 8, iar de la 10.05 până la 14.00 e musai să-mi fie ștampilat buletinul concursului la punctul de control de la km 104 amenajat în curtea școlii din Valea Lungă-Cricov. După, înapoi spre Arcul de Triumf la care trebuie să ajung cel târziu la 20.30. Realizabil.

A fost odată IRIS

     O banală dimineață, o melodie faină, o șosea lată. Și perspectivele unui drum lung pe meandrele patriei. Împreună au stârnit amintiri despre trecutul nu foarte îndepărtat. Seamană a nostalgie. Da, exact acel sentiment pe care cu câțiva ani în urmă îl consideram prietenul cel mai bun al vârstnicilor. Doar al lor. Ehe, mai sunt ani lumină până `ntr-acolo, îmi tot repetam. 

     Părul m-a lăsat de izbeliște, orele de sommn au devenit tot mai importante, alimentația și ea are nevoie de o  mai multă atenție, chiar și toanele prind rădăcini serioase, ce mai?, anii trec. E fără urmă de tăgadă, apogeul platitudinilor. Dar cum se scurge timpul?

     Din când în când mă așez puțin pentru a privi peste umăr, în tihnă. Derulez, opresc filmul, mă uit mai atent, iar desfășor banda, trag linie. Îmi place acest exercițiu. E interesant, chiar benefic, mai ales prin prisma faptului că sunt printre cei mulți care au picat examenul trăirii numai în prezent. Nu mai menționez că nici lupul de stepă a lui Hesse nu sunt; mă refere doar la imposibilitatea de a vedea cum ar fi decurs viața dacă aș fi ales alt drum la răscrucea concretului ori a gândurilor. Un remediu, singurul de fapt, constă în

A doua căzătură

     În sfîrșit sunt odihnit. Piciorul e (mai) bine, vremea și ea se prezintă cu o altă față, plăcută acum. Tot ceea ce se petrece se întâmplă spre și pentru bine, pam-pam.

     Sar din pat direct la masă. Halesc și tai la fizioterapie unde mă lovesc de dita-i surpriza. Îs bibilit pentru ultima dată, aflu imediat după sfârșitul ședinței. Gut, gut. Ok!, arată fizioterapeutul spre gleznă. Go zuhause!, completează într-o combinație lingvistică în timp ce-mi strânge mâna în ambele palme. Îi mulțumesc strângându-l în brațe, bucuros fiind peste poate de rezultatul tratamentului. De bani îl întreb în mai multe limbi și feluri, dar refuză amabil. Zâmbește iar, foarte larg, îmi mai transmite habar nu am ce până să-mi mai strângă mâna în palmele sale care m-au pus pe picioare. Pur și simplu nu dorește nici măcar un svanț.

     Mirat, chiar contrariat, revin

Beteag în Prizren

     Noaptea s-a scurs în reprize; scurte de somn, mai lungi cele dureroase…  Mă doare piciorul, căzătura de ieri m-a traumatizat. Puțină panică mă cuprinde, dar o fentez citind presa. Frunzăresc netul, mai multe publicații băștinașe. Presa locală prezintă apocalipsa, bag de seamă numaidecât. Cu litere mari, îngroșate pe fundal roșu ori galben, media online prezintă Macedonia, în special capitala, într-o lumină sumbră:  ieri a plouat o cantitate de 91 l/mp în doar două ceasuri, în estul țării. Bilanțul preliminar mă înfioară. Au decedat 21 persoane, multe localități sunt izolate și drumurile care leagă provincia de Skopje sunt închise. Hmmm, poate pățania de ieri a avut rostul ei; conform socotelii din târg azi trebuia să deschid ochii pe malul Vardarului.

     Două felii de pâine, gem, unt, un ou fiert, ceaiul și cafeaua sunt întinse pe masa din verandă. Nu apuc să dau iama căci sunt luat de mână fără vreun avertisment, și trecut strada. Nu am timp de proteste, mă dezmeticesc într-un cabinet medical. Interioru-i sinistru, pare păstorit de Josef Menghele. Aparatura medicală, așa cum o cunosc, e substituita aici de

Prima căzătură

     Crăpăturile din burlan permit apei să se scurgă; picură chinezește pe tăblia pervazului. Dincolo de streașină toarnă cu găleata. În atare situație n-am decât să fumez, să beau cafea și să fumez din nou. Perdeaua de apă e încă foarte deasă, abia zăresc la câțiva metri. D-aci și până-n fața blocului îs` 950 borne kilometrice. Multe, dar e singura certitudine, spre deosebire de ora plecării.

     După trei ceasuri – pe la unșpe`, și opt țigări, ridic cricul. Demarez spre soare, nori, căldură, umbră, vânt, umezeală, asfalt ud, dușuri de ploaie și multe bălți. Acestea-s condimentele presărate peste asfalt. Plusabundența mașinilor de pe șoseaua albaneză. Nu-s prea confortabil în atare situație, chiar dacă haosul e geamănul celui de acasă; nu trăiesc prin Scandinavia. Diferențele sunt mici: șoferii sunt mai agresivi, mai rapizi, mai hazardați în manevre. Zăpăciți de-a binelea! Idem pietonii. Heavy metal-ul (îmi place genul, dar nu pe șosele) continuă până urc pe albaneza A1, sau autostrada patriotică, cum îi spun băștinașii.

Pe Argeș în jos

– Nu plec nicăieri.

– Sunt, totuși, patru zile în care…

– În care nu doresc să stau alături de alți nefiriciți pe șosea, ca sardeaua la malul mării ori să mă calc în picioare pe mai știu eu unde, simt nevoia să-l întreup pe Taz.

– Cum crezi, se resemnează înțelept omu`.

– Taz, băiete, în toate cele patru zări n-ai loc să arunci un ac acum, cu această scurtă vacanță. Unde mai pui că în august mai toată lumea bate țara-n lung și-n lat.

– Înțeleg, rămâi la vatră.

– Da. Nu știu ce m-ar scoate din casă până la sfârșitul lunii?

– În regulă. Ședere plăcută!

     Nu i-am întors urarea, închisese telefonul. Îl știam bine. Expeditiv a fost mereu, nu putea fi altfel azi.

     Sâbătă și duminică a fost plăcut, m-am odihnit activ. Lunea a trecut repede, iar acum e prima oră a zilei de marți, deja bat din picior. Dorul de ducă-i cât casa, spectrul opțiunilor cam subțire însă. Hmm…

Prea cald; prea mulți turiști. Teribil!

     După o zi tampon, de odihnă, adică somn de voie, o scurtă plimbare pe coclauri, două băi în mare, o bere şi puțin stat la plajă, mă trezesc în zorii zilei. Sunt ca nou-născut. Şi ce poftă de mâncare am!

     Înfulec micul dejun, savurez cafeaua şi două țigări, scrutez harta… iată o buclă:

     Admir schița, îmi place traseul; mă afund în scaun trăgând din altă țigară.

     Totuşi ceva lipseşte. Nostalgia mă inundă. Bag de seamă că

La (puțină) ananghie

     Sunt momente și momente. Uuuu, ce platitudine! Clar, nu traversez cea mai bună perioadă. Mama, drăguța, simte de la o poștă că pui mic nu se simte chiar bine. E suficientă discuția telefonică, nu-i nevoie de un dialog tête-à-tête … Trebuie să-ți vezi în continuare de treabă; le vei rezolva cu timpul, cam asta concluzionam.

     Care treabă? Cât timp? Păi, am probleme? Ce fel? Rumeg, încerc să le identific, eventual să le rezolv. Off!, nu excelez în psihologie practică aplicată… Fie! Îmi voi vedea de treabă. 😉

     La 17.30 sună de ieșire, rup ușa, o întind spre casă. Azvârl în cob două tricouri, un șort de baie, prosopul de plajă, ceva cosmetice, un hanorac, trei perechi de șosete, o pereche de pantofi sport, un pantalon lung, unul scurt, degresantul și sprayul pentru lanț. În rest, voi purta cizmele, pantalonii, protecția pentru coloană, geaca, mănușile, cagula și casca. Nu uit pașaportul, talonul, RCA-ul și Cartea Verde, două carduri, CI-ul, atlasul rutier, telefonul și încărcătorul său. Plus ceva bani gheață, nu prea mulți.

     O oră mai târziu sunt în șa gata de drum. Peste alte patru ceasuri descalec

MD

     Republica Moldova este situată în partea de sud a Europei. România-i stă la vest, iar în celelalte puncte cardinale se învecinează cu Ucraina. De sus până jos sunt 350 km, iar de la est la vest alți 150. Țara se întinde pe o suprafață de 33,7 mii km² , iar populația este cam dublul Bucureștiului, 4,35 milioane locuitori. Capitala este …, Doamne, iar am desfăcut un Cico!, bat câmpii.

     … după două pahare, șpriț, și trei țigări…

     Mai aproape de fostul mare URSS, într-acolo m-am îndreptat mai-ieri pentru petrecerea revelionului. De fapt, pentru a mă bucura de ceva timp liber.

     Spre vest am mai fost, simțeam nevoia de … hmm…, aș spune, mai puțină ordine și disciplină. De când am sădit ideea și până-n ajunul plecării am fost amuzat de remarcile unor cunoscuți care n-au trecut Prutul nici măcar cu gândul, dar au văzut la televizor și-au citit în presă atât de multe încât au şi tras linie. Concluzia era doar una, amenințarea rusă. N-au existat polemici căci întrebam la rându-mi cât se poate de inocent de ce SUA și al său NATO nu ar fi o problemă. Evident că răspunsul nu venea. În cel mai fericit caz zăream doar confuzie pe chipul interlocutorului. Nu sunt pro sau contra a nimic, pur și simplu lucrurile se întâmplă; există orânduire.

     Ața mă trage de mult pe plaiurile de peste Prut, amuia s-a ivit ocazia. Apuc ruta clasică din București

Palatul Primăverii

   Salve, bine ați venit!  Sunt Călător, iar în următoarele trei sferturi de ceas voi fi ghidul dumneavoastră.

   În Cartierul Interzis, așa cum era cunoscută zona Primăverii în perioada comunistă, pe bulevardul cu același nume, la numărul 50, se afla „obiectivul P50”, denumire de asemenea folosită în timpul vechiului regim.

   Suntem în Palatul Primăverii.

Drumul voievozilor

Pe o rază de câţiva kilometri în jurul Bucureştiului se găsesc mostre, în mare parte ruine, a ceea ce a fost odată boierimea mioritică. Din păcate această autostradă s-a transformat încet-încet într-o uliţă, un drumeag uitat. Chiar dacă au trecut foarte mulţi ani, vreo două generaţii de-atunci, singura diferenţă în parcurgerea distanţelor e dată de mijlocul de locomoţie; timpul deplasării e acelaşi. Dar asta nu-i vreo noutate, face parte din cotidian.

Îs` puţin şceptic, nu mă avânt. Nici n-am cum. Cei 60 km care leagă capitala de Măneşti, Prahova, îi parcurg în ceva mai mult de 1,5 h. Un fleac. Localitatea se zbate într-un ocean de anonimat, încremenită fiind în negura timpului. Poate clădirea nouă a primăriei şi grădiniţa de lângă dau o palidă culoare aşezării. Vis-a-vis se (mai) sprijină, într-un ultim par, conacul, bijuteria – cel puţin asta deduc din pozele îngălbenite, în care a locuit cândva familia Mănescu, cea care a şi dat numele localităţii.